Aproape liber

Generația mea, numită a „decrețeilor”, expandată artificial, abuziv și criminal prin decretul ceaușist care le fixa femeilor normă de nașteri, pune mai presus de orice libertatea.

E ceva ce am visat înainte de 1989 și am obținut printr-o Revoluție ea însăși suprapusă unei lovituri de stat și deturnată de eșalonul doi al nomenclaturii comuniste. Am fost atât de fericiți să devenim liberi, încât parcă nu ne-a mai păsat că vechii activiști și securiști, ascunși în primele săptămâni de libertate, au devenit peste noapte capitaliști și prosperi oameni de afaceri. Miza mea și a noastră nu era atunci – nu putea fi – egalitatea sau dreptatea socială, utilizate până la sațietate de vechii conducători ai unui regim ce se pretindea al echității socialiste. După atâta „echitate” câtă suportasem în anii ‘70 și ‘80, noi, „decrețeii”, visam la libertate și ne doream liberalism.

Dacă generații sunt trei într-un secol și dacă a noastră e ultima din secolul 20, devine destul de clară diferența față de generația ulterioară, postrevoluționară, născută și formată într-o epocă de libertate, liberalism și inegalitate socială. Un tânăr de azi este la antipodul unui „decrețel”, chiar dacă se întâmplă ca ei să fie buni prieteni ori rude apropiate. Primul este obsedat de o problematică de stânga, al doilea, de una de dreapta; primul vrea drepturi pentru comunități și colectivități, al doilea, pentru individ; primul e împotriva corporațiilor și marelui capital; al doilea a a visat să devină corporatist și să se îmbogățească. Eu, de pildă, aș vrea să devin bogat; iar scrâșnetul lăzilor pe cimentul unei mizerabile alimentare ceaușiste, la câte o coadă de ore întregi pentru lapte, ulei, pâine, zahăr, salam – n-o să-l uit niciodată. Edificat asupra echității socialiste, nu o mai vreau repetată.

Treptat însă, am început să mă dumiresc că nici cu libertatea nu este atât de simplu, de ușor și de neproblematic precum ni se părea nouă în ultimul deceniu al „Epocii de Aur”. A scăpa cumva de Ceaușescu era idealul nostru prim și ultim. Nu doar că nu aveam o bună reprezentare a ceea ce avea să urmeze, dar nici nu înțelegeam prea multe din realitatea țărilor occidentale, pe timpul „lagărului socialist”. Aveam un deficit de cunoaștere concretă, spre deosebire de generația tânără de astăzi, crescută cu telefonul mobil în mână și care îți descrie poate mai bine Grecia și Italia decât România. Noi visam mult și mitizam abundent. Ei au posibilitatea observației directe și a comparației edificatoare.

Când nu ai libertate de opinie, de expresie, când nu poți să călătorești, când nu poți să te informezi, când nu poți să citești anumite cărți și să vezi anumite filme, când artiștii fugiți din România Socialistă devin indezirabili și nu le mai poți menționa nici numele, nici opera, când trebuie să-ți duci mașina de scris la Miliție pentru a fi înregistrată, când trebuie să dai socoteală pentru orice responsabilului organizației de Partid, sectoristului, securistului, milițianului, controlorului, activistului, când telefonul îți este ascultat, iar în dosarul tău sunt adunate toate faptele „dușmănoase” ale familiei din 1900 toamna până azi, când te simți, tu, cetățean român, un fel de ins tolerat în propria țară, prin magnanimitatea P.C.R. în frunte cu Secretarul său General – e destul de firesc să visezi și să mitizezi o libertate în care, așa zicând, să fii lăsat naibii în pace.

Când, în schimb, libertatea este peste tot și în numele ei se face orice, ea își schimbă și natura, și structura; și ridică o altă miză. Problema noastră, din 1990 încoace, nu mai este aceea de a câștiga revoluționar libertatea, ci de a o gestiona. Nu ne mai luptăm pentru libertate, ci cu libertatea noastră, a ei, a lui, a ta, a mea. Dintr-un element abstract, libertatea a devenit un termen concret; și dintr-o valoare, un bagaj tot mai încărcat cu probleme, obligații, sarcini individuale. E destul de neplăcut ca, într-o epocă a libertății de opinie și expresie, să argumentezi că unui premier nu-i poate fi documentat plagiatul fiindcă textul din lucrarea sa și textul din lucrarea cealaltă sunt cu alt corp de literă. Ceea ce într-o dictatură ar fi „mers” (dictatorilor le place să creadă că sunt doctori și savanți și au tendința de a-i convinge și pe ceilalți că acesta-i adevărul) „nu merge” într-o democrație. În libertate nu mai trebuie să-ți fie frică și nici nu mai ai această scuză. Din acest punct de vedere, nouă, „decrețeilor”, ne e mai greu și decât hipsterilor, și decât celor din generația precedentă. Noi suntem chemați să nu ne mai fie frică de nimeni și nimic, dat fiind că trăim deja de un sfert de secol într-o democrație.

Dar acum, când îmi închei etapa și volumul de publicistică, adică de texte implicate, de atitudine, civice, realizez că libertatea mea nu este nici completă, nici perfectă. Ea este îngrădită de coduri și constrânsă de cutume, de legi nescrise și reguli comunitare. Nu mă simt atât de liber încât să stau jos în tramvai când o bătrână este în picioare lângă mine. Nu sunt atât de liber încât să dau buzna într-un altar. Nu-mi iau libertatea de a-i spune unui bolnav în ultima fază de cancer că va muri într-o lună. Nu pot fi liber să mint, să fur, să înșel, să fac rău, să calc în picioare un seamăn al meu. Nu mai mă simt liber nici măcar să consum carne, de când un primar al Capitalei s-a pus pe omorât câinii din București.

Nu mă simt deci liber, ci aproape liber, iar acest „aproape” a ajuns să mi se pară la fel de important ca libertatea însăși.

Adevărul, august 2016

Din volumul „Aproape liber”, Curtea Veche Publishing, 2016

Pentru comenzi online, intrați aici:
Dacă doriți să primiți cartea împreună cu autograful & dedicația autorului, nu uitați să specificați acest detaliu în momentul când comandați online/telefonic.