Literatura de azi 
De câtă vreme îşi făcuse obiceiul să asculte la radio clopotele în ajunul Revelionului? Programul începuse de un număr de ani, iar el îl asculta mereu, fără greş. Printre sunetele de clopote celebre de la temple vechi de pe tot întinsul Japoniei se intercalau comentariile prezentatorului. Fiind vremea când anul vechi pleca şi începea cel nou, prezentatorul avea un discurs ornat şi presărat cu exclamaţii. Vechile clopote buddhiste băteau agale, cu pauze, iar în reverberaţiile care te făceau să înţelegi curgerea timpului simţeai rafinamentul străvechii Japonii. După clopotele de la temple din nord veneau cele din Kyūshū şi de fiecare dată programul se încheia cu cele din Kyōto. În Kyōto sunt multe temple şi uneori se auzea la radio cum se întrepătrund sunetele clopotelor din diferite locuri.
În răstimpul acesta, soţia şi fiica sa erau prinse cu treburi: fie erau în bucătărie, pregătind masa de Anul Nou, fie făceau ordine, ori îşi aranjau chimonourile sau se ocupau cu aranjamente florale. Ōki şedea în camera de zi şi asculta programul de la radio. Sunetele clopotelor îl făceau să-şi întoarcă gândurile spre anul care tocmai se isprăvea. Era o experienţă emoţionantă. În unii ani, această trăire era violentă şi dureroasă; în alte dăţi era năpădit de regrete şi de tristeţe. Uneori tonul şi vorbele sentimentale ale prezentatorului îl iritau, alteori clopotele îi răsunau drept în suflet. De multă vreme inima îi dădea ghes să ajungă cândva în Kyōto să asculte pe viu acele clopote străvechi.
În anul acela se hotărâse dintr-odată să o facă şi iată că acum era în drum spre Kyōto. Era împins şi de dorinţa nebunească de a o revedea după atâţia ani pe Otoko Ueno – care locuia în Kyōto – şi de a asculta împreună cu ea clopotele de Anul Nou. De când se mutase, rupsese orice legătură cu Ōki, dar acesta auzise că îşi făcuse o reputaţie de pictoriţă în stil clasic japonez şi că trăia singură.
Cum ideea îi venise dintr-odată şi nu-i plăcea să stabilească din timp ziua plecării ca să-şi facă rezervare, s-a dus direct la gara din Yokohama şi, fără bilet, s-a urcat în rapidul Porumbelul. La fine de an, trenul avea să fie probabil aglomerat, dar îl cunoştea pe însoţitorul de tren şi spera ca acesta să-i găsească totuşi un loc liber.
Yasunari Kawabata, „Frumuseţe şi întristare”, traducere Florin Oprina
