Arta admiraţiei

Două arte, astăzi pierdute, ne provoacă Teodor Baconski să le redescoperim și exersăm în recenta sa carte Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunoscut)(Polirom, 2018). Este vorba despre arta admirației și arta portretului, înrudite și rar frecventate acum, în prezentul demitizărilor, relativismelor și nivelării întru derizoriu. Cum spune explicit titlul, este vorba de o serie de 40 de portrete ale unor personalități reprezentative „din lumea largă” și „din lumea noastră” pe care fostul ambasador la Vatican,  Lisabona sau Paris și ministru de externe le-a cunoscut. Este, nu se poate altfel, și un autoportret prin alții. „Fiecare om e rezultatul școlilor făcute, al cărților citite, al întâlnirilor care l-au modelat”. Avem aici un fel de grilă prin care sunt interpretați oamenii întâlniți. Și care ne sunt propuși, firește, ca modele. Autorul este funciarmente un clasic (ambele arte amintite fiind caracteristice temperamentului clasic), un om al echilibrului, medierii, nuanței. Pe de altă parte, este și o gândire conservatoare, fondată pe marile cărți ale culturii și pe o mărturisire creștină senină. Admirația însăși este un act de pietate, un act funciarmente creștin, înseamnă a te retrage în umbră pentru a lăsa lumina să-l scalde deplin pe celălalt. Un termen poate banal, dar plin de înțelesuri ascunse subîntinde textele: civilizație. Are multe fațete în textele lui Baconski, aș insista doar pe aspectul cordialității, sub forma respectului, admirației, amenității, cordialitatea este, în fond, forma supremă de cunoaștere a creștinului, mai ales a cunoașterii aproapelui. Ceea ce propune autorul (utopie conservatoare?) este: „…o lume urbană, rafinată, natural aristocratică, după care orbecăim asemenea lui Oedip”.

„Pentru civilizația occidentală, tema marilor oameni e ombilical legată de dubla noastră moștenire, între Atena și Ierusalim. Atena, și apoi Roma, ne-au transmis modelul marelui om virtuos, care se pune în slujba cetății printr-o renunțare laborioasă și eroică…”. Marii oameni sunt modele, și din această perspectivă ne sunt prezentați. În primul rând Papa Ioan Paul II, dar și alți oameni politici: Hillary Clinton, dar și Serghei Lavrov (excepțional portret, te învață succint ce înseamnă diplomația de mare putere și ce înseamnă azi Rusia), Allan Juppé și Nicolas Sarcozy. Regele Abdulah al II-lea al Iordaniei, dar și M.S. Akihito. Portrete înrămate cu o forță a detaliului esențial remarcabilă. Un mare istoric „rătăcit” printre atâtea personalități făcătoare de istorie: Jacques le Goff. Dacă față de străini, românii nu-s tocmai zgârciți întru admirație, marea hibă etnopsihologică ne este admirația față de ai noștri. Popor al deriziunii, avem voluptatea maculării, cu atât mai intensă cu cât crește valoarea celui în discuție. De aceea „almanahul” de noblețe pe care ni-l propune Teodor Baconski are și o funcție pedagogică marcată. Ne arată că modelele există, totul e să fi pregătit să le întâlnești și să înveți lecția lor, cel mai adesea discretă. Sigur, portretistul are tușa sigură în aceste alte „exerciții de admirație”, și ochi sever și atent în același timp. Căci nimeni nu a sesizat, din câte știu, nuanța saturniană a lui Pleșu sau „mozartianismul” exercițiului său intelectual. Sau umorul disimulat al lui Liiceanu. Asemenea formulări decisive sunt apanajul unui bun portretist: așa observă mâinile de poloist ale lui Dan Grigore sau figura „burghez-franțuzită” a pictorului Sorin Dumitrescu. Carte a unor „întâlniri admirabile”, cum spunea un mare gânditor al nostru, minunat catalog subiectiv de modele, acest text creștin de mărturisire admirativă poartă, în cele din urmă, spre un model de societate. Ca în evocarea lui Paul Barbăneagră: „Ultima dată l-am văzut tot în apartamentul din Rue Payenne, când Toader Paleologu, ministru al Culturii, însoțit de Horia Patapievici, președinte al ICR, i-au înmânat bolnavului în fotoliu cu rotile o decorație din partea statului român. Eu eram acolo în calitate de prieten și de ambasador al României la Paris: pentru o seară, ai fi zis că România fictivă, exaltată în mintea bătrânului nostru amfitrion, căpătase dreptul de a ființa. Nu era decât o iluzie scenografică pasageră, peste care avea să coboare din nou cortina”.