Scriitoare franceză, crescută de tatăl ei, Marguerite Yourcenar (8 iunie 1903 – 17 decembrie 1987) debuta în 1921 cu un poem, Jardin des Chimères, inspirat de legenda lui Icar. Volumul a fost finanțat de tatăl său, iar în 1929 a apărut primul său roman publicat de o editură comercială, Alexis. După al doilea război mondial se stabilește în SUA și o are drept colaboratoare și parteneră de viață pe profesoara Grace Frick. În 1979 devine membră a Academiei Regale de Limba și Literatura Franceză din Belgia şi este prima femeie care intră în Academia Franceză în 1980. În 1982 devine membră a Academiei Americane de Arte și Litere.
Sunt acuzat că iubesc prea puţin Roma. Era frumoasă totuşi, în răstimpul celor doi ani în care statul şi cu mine ne-am dibuit unul pe celălalt, cetatea cu străzile înguste, cu pieţele aglomerate, cu cărămizile de culoarea pielii îmbătrânite. Revăzută după Orient şi Grecia, Roma îmbrăca un anume aer straniu de care nu şi-ar putea da seama romanul născut şi crescut tot timpul în oraş. Mă reobişnuiam cu iernile ei umede şi pline de funingine, cu verile ei africane temperate de răcoarea cascadelor de la Tibur şi de Lacul Alban, cu populaţia aproape rustică şi provincial legată de cele şapte coline, peste care ambiţia, pofta de câştig, hazardul cuceririlor şi al înrobirilor varsă încetul cu încetul aproape toate rasele lumii: negrul tatuat, germanul păros, grecul subţire şi orientalul masiv. Începusem să mă lipsesc de anumite delicateţuri: frecventam băile publice în orele de aglomeraţie; am învăţat să suport Jocurile, în care până atunci nu văzusem decât cumplită risipă. Părerea mea nu se schimbase: detestam aceste masacre în care fiara nu are nici o şansă; îmi dădeam însă treptat seama de semnificaţia lor rituală, de efectele de purificare tragică pe care le au asupra mulţimii inculte; voiam ca, prin splendoare, sărbătorile să le egaleze pe cele organizate de Traian, dând dovadă totuşi de mai multă artă şi mai multă ordine. Îmi impuneam să gust scrima precisă a gladiatorilor, cu condiţia însă ca nimeni să nu fi fost obligat să practice atare meserie împotriva voinţei lui. Învăţam, de la înălţimea tribunei Circului, să parlamentez cu gloata prin intermediul crainicilor, să nu-i impun linişte decât cu acea deferenţă pe care mi-o întorcea însutit, să nu-i acord niciodată decât ceea ce avea dreptul să spere şi să nu-i refuz nimic fără să-i explic motivul. Nu-mi luam ca tine cărţile în loja imperială: înseamnă să-i insulţi pe ceilalţi lăsând să se vadă că el le dispreţuieşte bucuriile. Dacă spectacolul mă plictisea, efortul de a-l suporta era pentru mine un exerciţiu mai folositor decât lectura lui Epictet.
(„Memoriile lui Hadrian”, traducere Mihai Gramatopol)
Imagine de pe greatthoughtstreasury.com
