Viaţa la trecut

E destul de greu de fixat, în sutele de pagini „îndesate” din Clopotul scufundat, impulsul generator al nesfârșitelor, parcă, descrieri și enumerări, liste de străzi și cinematografe, feluri de mâncare și titluri de cărți, nume și portrete de prieteni ori lucruri dintr-o casă panoramate lent, în câte un inventar minuțios întocmit. Livius Ciocârlie e tipul de autor care se ascunde în propriul scris, deși acesta este impregnat, în cartea de față, de copilăria și adolescența asupra cărora cel ce le-a trăit revine neobosit. Pudoarea mărturisită și pe jumătate iertată a „eroului” cu ghilimele și stânjeneala sa în fața gesturilor exemplare și a cuvintelor mari îl fac să nu o spună în clar: Clopotul… e o carte a tatălui. La aproape 48 de ani, când începe să scrie cartea, Ciocârlie e același copil mare, rămas, de scurt timp, fără tată: iar suferința pierderii acestuia (niciodată declarată, nici măcar sugerată, în filele manuscrisului ce tot crește) se convertește în explorarea lumii în care el, Tatăl, era prezent. Mai sunt, apoi, prietenii din liceu, foștii colegi cu care autorul-personaj se reîntâlnește la 10, la 20, la 30 de ani de la terminarea liceului. Asemenea întâlniri sunt în genere întristătoare, cu cât intervalul temporal e mai mare, fiindcă imaginea de tinerețe individuală și colectivă se opune, tot mai vizibil, unui prezent deteriorat și alterat. Unii nici nu mai răspund la apel, fiindcă s-au stins; iar majoritatea au îmbătrânit într-un chip atât de evident, încât și un spirit mai puțin prăpăstios ar evita reîntâlnirea cu trecutul actualizat. Vorba lui Ciocârlie, într-una din desele sale retrageri: „prefer să nu”.

Și totuși, acest lucru îl face autorul: scrie o carte întreagă în care, vorbind abundent și la vedere despre sine, recuperează fragmente, „fâșii”, ani și perioade întregi de viață familială și comunitară. Conform precizărilor făcute de el însuși, această ediție, a doua, apare fără un capitol (considerat „prea liric”) din prima, dar cu două capitole suplimentare, „împrumutate” din Un Burgtheater provincial. Deși Clopotul scufundat a fost „cumplit” cenzurat în 1988, Ciocârlie nu oferă acum versiunea necenzurată, ci face doar câteva restituiri necesare pentru a se înțelege despre ce anume era vorba într-un paragraf sau altul. Unele sunt explicate aici și prin note de subsol: cineva pleacă „în munți”, în ediția din 1988, fiindcă plecase de fapt în R.F.G. și cenzura nu putea accepta asta. E greu de susținut însă că volumul cenzurat în 1988 ar fi avut un „mesaj politic implicit”, fapt de care pare convins Ștefan Borbély în articolul său din Dicționar analitic de opere literare românești. Dacă ar fi fost așa, cenzura ar fi desfigurat cartea și numai ediția a II-a, aceasta, ne-ar fi redat complexitatea ei. De fapt, miza lui Ciocârlie constă în explorarea unei lumi care, până la un punct, l-a constituit, l-a format: propriul mediu de viață recuperat și cercetat acum amănunțit: acum, adică la despărțirea de tată.

Preocupat până la obsesie de inconsistență (a sa și a lucrurilor din jur) scriitorul caută, cum spune în mai multe rânduri, un sens, obținându-l din fragmente rememorative. Pe cât de stăruitor e acest sentiment al nimicului, al vidului, pe cât de „lânced”, lipsit de „vlagă”, depresiv, abulic este eul pus sub observație, pe atât de bine conturate și reliefate sunt elementele – puzderie – care i-au alcătuit lumea. Paginile sunt pline de culoare, de sonorități, fiecare lucru este înfățișat în tot dichisul său, ca într-un timp suspendat în care cel ce descrie și cel ce urmărește descrierea împărtășesc ritmul unei lumi vechi: o fantasmatică, pentru scriitor, perioadă imperială de la 1900, prelungită în Banatul copilăriei sale de fecior de „domn”. Clopotul scufundat îți dă într-adevăr, cum scria Nicolae Manolescu în cronica la prima ediție, o senzație de concret pe care puține cărți contemporane o puteau suscita. Scriind despre lucruri „vechi”, „trecute”, Ciocârlie le prinde într-o sintaxă modernă, în care aproape fiecare termen, oricât de „obișnuit”, devine într-o anumită măsură insolit. Scriitura e de un rafinament aproape uimitor, regimul enumerativ interferând cu cel eliptic și făcând paginile „nervoase”, intense, indiferent de obiectul pe care-l descriu sau de personajul portretizat. Să vedem un asemenea portret, făcut, din linii frânte, unui profesor căruia, din miile de fraze ale cărții, îi este rezervată una: „De matematică, zvelt, meșă pe frunte, evoluat, va fi prorector la Politehnică, într-o scurtă perioadă de mondenități îl voi reîntâlni, după facultate, într-un salon.”. Pentru un altul, trebuie ceva mai mult spațiu, respectivul fiind mai „greu de prins”. Ciocârlie adaugă două propoziții la blitzkrieg-ul lui descriptiv: „De geografie, excelent, înalt, blond, germanic, va fi directorul renumit al unui liceu, până când, după întâmplări obscure, va eșua la Institutul Pedagogic, unde-l găsesc când ajung, șef demagogic peste sindicat. Pare pornit spre noi ascensiuni. Toamna aflăm că, tot în condiții stranii, a plecat din oraș. În R.F.G. aș fi vrut să spun.” (p. 226).

Paradoxul nu este numai că un personaj lipsit de „vlagă” scrie o carte de sute de pagini despre o lume care nu mai există (menționându-l, firește, pe Proust); ci și acela că despre trecutul tot mai îndepărtat, tot mai învechit, se scrie modern, dacă nu chiar modernist. Substanța personajelor și a întâmplărilor apare, nu se știe de unde și cum, pe fundalul lipsit de substanță și de consistență al unei vieți adulte care îl obosește tot mai mult pe autor. Acesta ar vrea să-și tragă pătura peste cap, în pat, să întoarcă spatele lumii, să stea cu fața la perete, extras ori abstras din lume, să demisioneze de la obligațiile lui sociale, să nu se complice în vreun fel, să nu se angajeze, nici măcar în noi conversații… și așa mai departe; dar, odată întors cu fața la perete, odată refugiat sub pătura ocrotitoare, personajul fără energie devine un scriitor prolific. Viața din jur transpare, e drept, în însemnările „autocritice” și autoreferențiale; dar ce contrast între prezentul autorului care scrie Clopotul scufundat și trecutul personajului (el însuși) pe care tot scriitorul nostru îl explorează… Prezentul este palid și sumar, redus la niște văicăreli și o autoderiziune în care nici autorul nu mai crede; trecutul, în schimb, e reprezentat și actualizat literar în filme captivante de „cinematograf interior”. O masă și o canapea devin, în paginile intens-rememorative din excepționala carte a lui Ciocârlie, un fel de membri cu drepturi depline ai familiei care le folosește de mai multe generații. Nu e nicio psihanaliză aici. Trecutul explorat este avuabil, fiindcă pudoarea scriitorului e din același trunchi cu normele de comportament ale familiei bune de care aparține. Semnificativ, scriitorul ce încearcă să construiască o teorie a inconștientului și care pledează într-un rând pentru manifestarea liberă a pulsiunilor este, în fața propriei canapele, de o cumințenie exemplară. Iată: „Când eram copii, lângă o ușă din sticlă se găsea o canapea bună de dormit. Pe canapea mă luptam cu Nelu. Cu tata, când eram și mai mic, mă luptam pe parchet, între uși. Prânzeam și cinam pe masa care e acum în camera noastră, ne făceam lecțiile, jucam campionate de fotbal cu nasturi, ne-a tras o bătaie tata din cauza unei doamne din vecini care venise să-i ceară sfaturi, iar noi n-am fost cuminți, ne primeam musafirii, pe Mircea, pe Tutu, pe Tibi, pe Neli și jucam «Omule, nu te supăra», dar noi ne supăram, a bolit taica de la Eșelnița și a murit, jucau șah tata și uica Dăvid, am dansat cu fetele pe canapea când nu era nimeni acasă și am spart atunci sticla unui tablou, l-am așteptat pe Moș Crăciun, tușa Nuți l-a așteptat pe uica Ioța, care era pe front, a jucat cărți Nelu cu domnul Orlescu, cu domnul Pirtea și cu domnul locotenent, am adus-o pe T când a venit prima dată la noi, citește Corina pozele din cărți, scriu încercări literare, eseuri, planuri de seminar, am făcut orele de germană cu domnișoara de germană și orele de franceză cu tante Mimi, a scârțâit Ion la vioară și a luat ore cu doamna de acordeon, care avea mustață, am stat la masă cu uica de la Băi, cu uina, cu uica de la Arad, cu Bebe al șefului de gară, cu Doru B., a murit Doru B., cu Pușa, cu Burduț, cu Sara, cu popa și Roman, cu Radu, cu Mați, cu Mircea plăvanul, cârpește mama ciorapii, l-am călărit pe tata când învăța pentru examenul de șef controlor, aveam cetatea de sub masă, întărită cu scaune, am plâns ascultând El Zorab și Rugăciune, am răsturnat călimara pe masă, Nelu a tras în parchet cu pistolul lui Vasile, mi-a făcut Ion desenele la zoologie, a dormit un pluton de ruși în toamna lui ‘44, am plecat la culcare în fiecare seară la ora 9 fix.” (pp. 158-159).

„Fâșiile” autobiografice se răsucesc aici în inventarul unei lumi cu sens. Iar inventarul e făcut de un adult copilăros, care îi „domnește” politicos pe cei mari, așa cum l-au învățat mama exigentă și tatăl pe care orfanul cincuagenar l-a pierdut.

Livius Ciocârlie, Clopotul scufundat, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Tracus Arte, București, 2018, 466 pag.