Condei ascuțit

O carte densă și care își ține cititorul implicat în lectură, ba chiar „în priză”, este Trântind ușa, volum de convorbiri realizat de Cristian Pătrășconiu cu o autoare ce-și refuză, cu modestie, condiția de scriitoare: Tia Șerbănescu. Ea nu se consideră prozatoare, deși a visat să scrie un mare roman, social și politic, al României postrevoluționare, decupată cu foarfeca, două decenii și mai bine, zi de zi, prin noutăți, știri, declarații, fapte selectate din fluxul cotidian și trecute în niște caiete. Caietele s-au înmulțit, dar autoarea simte că nu le poate valorifica epic, fiindcă i-ar lipsi „suflul” de romancier. S-a obișnuit să scrie pe cât de des, pe atât de scurt, într-un fel de „sprint” pe coala actualității; iar în finalul cărții de convorbiri, aflăm că, pentru încă o dată, Tiei Șerbănescu i s-a întrerupt colaborarea cu rubrica ei intitulată sugestiv Bref, veche de un sfert de secol. Trântirea ușii, la figurat, este recurentă în biografia ei profesională, devenind acum chiar titlul cărții. Cea mai dureroasă a fost despărțirea de „România liberă”, ziarul anilor frumoși de după decembrie 1989, la care jurnalista lucrase și înainte, încă de la absolvirea facultății, în urma unui fericit concurs de împrejurări detaliat în aceste convorbiri captivante.

Meritul pentru nivelul lor îi aparține și autorului mai tânăr, Cristian Pătrășconiu, care, cu intervenții minime (abia spre final întrebările sale se îndesesc), se „ține” după interlocutoarea sa în spiralele confesive ori analitice, în rememorările pline de amănunte ori în radiografiile făcute vieții în regimul comunist. I-aș obiecta însă lui Pătrășconiu sacrificarea unei componente așa zicând omenești în structura dialogată a cărții. Tia Șerbănescu, ca personalitate și ca personaj, se „ascunde” până la capăt după analizele sale: ceea ce este legitim în discursul jurnalistic (nu și în cel publicistic), dar presupunea, aici, o reorientare a cursului discuției de către inițiatorul ei. Aflăm multe lucruri importante și interesante despre ce însemna să lucrezi și să scrii la „România liberă” în timpul anilor 1970 și 1980, dar miza aceasta nu mi se pare mai importantă decât cea a transformării unui om ca Tia Șerbănescu într-un subiect „de sine stătător”. S-ar putea face încă o carte în care referentul discuției și subiectul întrebărilor să fie chiar această femeie hiperinteligentă și „rea”, cu condei „ascuțit”, înclinată să se pună pe sine între paranteze și să nu „socializeze”.

Îi putem schița profilul văzându-i modelele și, totodată, vibrația moral-intelectuală la apropierea biografică de ele. A învățat să citească și altfel decât „mecanic” atunci când i-a căzut în mână Moromeții, volumul I; iar apoi, ca ziaristă, l-a cunoscut mai bine pe Preda. A divinizat-o literalmente pe Monica Lovinescu, a prețuit-o mai mult pe Constanța Buzea, ca poetă, decât pe mai celebrul ei soț (față de care are cuvinte aspre), i-a fost prietenă Danei Dumitriu. Când Pătrășconiu vine și revine asupra subiectului Octavian Paler, încercând să facă din acesta mai curând un colaboraționist al regimului decât un rezistent, Tia Șerbănescu, care l-a cunoscut bine pe „domnul Paler”, cum îi spune mai mereu, pune lucrurile la punct. Acesta a făcut din „România liberă”, ziarul de pe locul doi în sistemul propagandei după „Scînteia”, o gazetă care se putea citi, cu rubrici oferite unor scriitori și critici importanți, din aripa „sincronistă”, nu „protocronistă” a Uniunii Scriitorilor. Pregnantă este și întâlnirea cu G. Călinescu, petrecută în adolescență: profesoara de română o sfătuiește pe elevă să chiulească de la ore pentru a-l asculta pe Călinescu vorbind la Universitate, iar eleva o ascultă și, pierdută în masa de auditori din amfiteatrul ticsit, are revelația unei personalități excepționale care vorbește ciudat, cu suișuri și coborâșuri. O altă figură „exotică” este Radu Petrescu, personaj ce apărea și în jurnalul Tiei Șerbănescu, în „directul” unor întâlniri care au lăsat urme. Acesta ilustrează evazionismul literar pur și o cultură bogată ce nu vrea să se atingă în nici un fel de realitatea mizeră a regimului trecut. În fine, un alt scriitor al cărui nume apare în Trântind ușa este Dorin Tudoran, cunoscut de Tia Șerbănescu încă din liceu: acesta, adolescent fiind, a vorbit cu mult curaj în ședința de excludere a unei eleve, reușind să împiedice deznodământul pregătit de activiști.

La fel de bune sunt paginile în care se cuprind scene cu ziariști, colegi ai Tiei Șerbănescu la „România liberă” văzuți de aproape și descriși, acum, mai degrabă cu căldură afectivă decât cu „răutate” descriptivă. Iată cât de plină poate fi o filă din aceste convorbiri în care scriitori și jurnaliști, de partea mai bună și de partea mai rea a lucrurilor, sunt prinși ca personaje într-o narațiune alertă și, cum spuneam, captivantă: „Exista o rubrică la pagina culturală de la ziar, pe care de obicei o scriam eu, care se chema «Alb și negru». Așa, cam dihotomică! O rubrică în care semnalam și ceva deosebit de pozitiv, și ceva foarte prost și nereușit. Însă n-o scriam numai eu. La un moment dat, a scris-o Ion Drăgănoiu – în acea săptămână îi venise lui rândul. Văzuse în revista Săptămâna un poem al lui Adrian Păunescu. Mi-a și zis: «Ia uite ce poezie proastă a scris ăsta aici; să vezi ce-l ard!» L-a «ars», normal; numai că Păunescu a crezut că eu am fost cea care a scris acel text. Bun, e adevărat că, auzindu-i versurile citate de Drăgănoiu, eu am exclamat: «E Bolintineanu sadea!” și Drăgănoiu fix așa a scris: «Salutăm inițiativa revistei Săptămâna de a readuce în atenția cititorilor poezia lui Dimitrie Bolintineanu…» Și a dat un citat din poemul lui Adrian Păunescu. A ieșit un scandal imens.”; „Drăgănoiu a fost chemat și certat de Paler, dar, cavaler, nu m-a implicat, deși era prieten cu Paler, care-l și adusese în redacție. Ca să-i facă loc, Paler m-a scos pe mine de la cultură, deși de-abia reușisem să ajung acolo și m-a trecut la Secția politică, unde am refuzat să mă duc. Am plecat acasă și mi-am luat concediu medical până când Paler m-a chemat, am stat de vorbă, m-a înțeles și m-a reîncadrat la cultură, unde am fost colegă cu Drăgănoiu ani buni de zile. Prieten bun cu Nichita Stănescu în acea perioadă, Drăgănoiu se bucura împreună cu marele poet de libertatea proaspăt dobândită, după ce ambii se despărțiseră de iubitele anterioare. Venit să-și ia prietenul la o «berică», Nichita nu și-a dezmințit reputația și, într-un avânt de libertate, a luat toate manuscrisele de pe biroul Floricăi Ichim și până să ne dezmeticim le-a aruncat pe geam. Când și-a văzut toată munca aruncată în vânt, Florica a făcut o criză de nervi și l-a beștelit rău de tot pe poetul necuvintelor care tăcea chitic.” (pp. 164-165).

Dincolo de culoarea acestui fragment de convorbiri și de anecdotica lui, de observat că Tia Șerbănescu nu „lucrează” cu personaje aprioric negative ori pozitive, așa cum vedem în scrisul memorialistic ori confesiv al altor autori care au trăit epoca. Ion Drăgănoiu, bunăoară, nu mai figurează astăzi printre numele menționate pozitiv ori măcar citate. Dar, cu o memorie foarte bună, autoarea noastră „rea” (ca și Ileana Mălăncioiu, cu care seamănă în unele privințe) nu își rescrie trecutul, ci-l povestește așa cum l-a trăit. Dacă Drăgănoiu „iese bine” din scena respectivă, acesta nu e un minus de atitudine „combativă” a Tiei Șerbănescu, ci meritul real, în context, al prietenului lui Nichita Stănescu.

Absolut remarcabilă, în destule pagini ale cărții, este radiografia făcută regimului trecut. Finețea analitică a Tiei Șerbănescu se exercită pe un subiect despre care s-a scris enorm, și de multe ori aproximativ, neglijent sau pamfletar. După 44 de ani de comunism real, ea nu mai vrea să audă de stânga și explică de ce. Analizele sunt pe cât de lucide, pe atât de enervante pentru acei tineri din prezent care poartă ca să fie cool tricouri cu Che Guevara, în timp ce alți tineri au murit la Revoluția din 1989 pentru libertatea noastră. Tia Șerbănescu „scanează” întregul aparat de organizare și control din România lui Ceaușescu și se amuză amar observând că Partidul unic ne-a învățat ce-i comunismul, iar fosta Securitate ne-a făcut capitalismul. Jurnalista și-a creat o grilă democratică pe care o aplică tuturor actorilor politici, după ce, înainte de 1990, fusese obligată să evolueze, și ea, pe o scară a compromisurilor. Frica teribilă încercată la confiscarea paginilor ei cu însemnări libere despre „Epoca de Aur” nu o poate uita nici acum, deși între timp a avut experiența „mineriadelor” postrevoluționare.

Nimic emfatic și autoeroizant în descrierea, cvasi-factuală, a acestor episoade care pentru oricine ar fi putut să fie strivitoare. Cu humor, la sfârșit, după ce a rămas și fără rubrica din „Curentul” online, Tia Șerbănescu își citează o mătușă din sat, cu eterna înțelepciune a oamenilor peste care tot vine Istoria. Suntem chiar la ultima pagină a unei cărți ce nu s-a putut lăsa din mână: „Vorba unei mătuși din Sărățeni: «Trece și asta. Uite, a murit el, Stalin, și n-am pățit nimic».”.

Trântind ușa. Cristian Pătrășconiu în dialog cu Tia Șerbănescu, Editura Humanitas, București, 2016, 288 pag.