Odilia Roşianu 
Și totuși, chiar dacă numai moartea nu ne înșală niciodată,
numai de viață, din când în când,
ne putem îndrăgosti, nebunește,
din vârful degetelor și până la ultima respirație.
Într-o lume în care inclusiv la puținele emisiuni culturale de la TV se spune că nimeni nu mai citește poezie (deși românu’ s-a născut poet), există temerari care nu depun armele, care au răbdarea și curajul necesare să aleagă versurile de calitate și să le publice, pentru ca acei puțini, nu?, cititori de poezie să se bucure, să trăiască măcar câteva clipe de frumos; să poată să călătorească într-o lume a cuvintelor cu atenție meșteșugite, a sentimentelor dezvăluite fără ascunzișuri, a gândurilor, frământărilor și speranțelor sufocante și eliberatoare.
Editura Eikon are un astfel de temerar în persoana lui Valentin Ajder, iar volumul „Cărțile vieții” de Emilia Ivancu reprezintă o esență bine dozată a așteptărilor pe care le are orice îndrăgostit de poezie.
Înainte de orice slujbă sau funcție avute, am fost, sunt și voi rămâne un cititor, cu atât mai satisfăcut, cu cât descopăr cărți bune și foarte bune răsărite de sub tipar. Iar bucuria de a împărtăși cu alți cititori comorile găsite o exprim (și) aici, prin diferitele recomandări consemnate periodic.
Pe autoare o știam din scrierile periodice care apar în revista Literatura de azi, sub titlul generic Kanteletar, și acolo îi descoperisem formația academică, curiozitatea și pasiunea descoperirilor lingvistice, folclorice sau de orice altă natură, dar, în același timp, și sensibilitatea asociată cu talent.
Deși nu am beneficiat inițial de plăcerea de a ține în fața ochilor cartea propriu-zisă (ceea ce, mai mult ca sigur, mi-ar fi alimentat subiectivitatea, fiind vorba de frumusețea obiectului în sine, datorat și imaginilor semnate de Stefan Balog), ecranul distant al laptopului a părut că dispare încet-încet, pe măsura lecturii, și s-a creat o intimitate între mine, cititorul nocturn, și fiecare dintre cuvintele autoarei care trăiește „cu cărțile căpătâi și cu vorbele prea-pline”, mărturisindu-și „păcatele și nebuniile, lacrimile și zâmbetele”. În timp ce verbul a fi mi-o dezvăluia ca pe o „femeie-ocean” și ca „valul de mâine”.
Viața, pentru Emilia Ivancu, se sprijină pe trei piloni – marea, moartea și iubirea – cărora, de altfel, le dedică câte una dintre cărți. Fără ei, pare că existența aproape nu s-ar justifica. Afirmațiile sigure, ca un fel de sentințe rostite în fiecare cuvânt, sunt îndulcite (aparent, cel puțin) de nuanțele lirice, romantice și terestre, în același timp.
„Cartea mării” este pură, liniștită, solară. Este lumea unui poet care mărturisește: „Așa am început să scriu/ despre cum am început să vorbesc limba aerului și a apei,/ a pământului și a focului.” Ultimul acord al ei este cântat de un delfin, simbol al inteligenței și, în același timp, „promisiunea zilei/ că marea se va întoarce mereu”.
Prin aceasta, se trece ușor la al doilea capitol, cel al morții. „Cartea morții” este una a singurătăților, o „spaimă a celor pentru care lumea nu va mai răsări nicicând”, a „singurătăților suprapuse”, „singurătăți de oameni care s-au născut să moară cu totul”, „singurătăți ale iubirilor diluate”.
În orice cronologie obișnuită, moartea este finalul. Nu însă și la Emilia Ivancu unde omul, după ce înțelege că sfârșitul este cunoscut și inevitabil, hotărăște că trebuie să se dedice iubirii. S-o înțeleagă, s-o primească, s-o înțeleagă, s-o trăiască. Alături de păsări, de pietre, de scorburi, de flori, de ape, de munți, de ploaie și soare. În toate și prin toate. Și, mai ales, prin poezie. Deoarece ultima dintre Cărțile vieții este „Cartea iubirii”.
Nu vreau să cad în păcatul de a vă explica „ce a vrut să spună poetul” – oricare cititor este un receptor unic și irepetabil al fiecăreia dintre cărți. Spun doar că, printre atâția care „chinuie” condeiul, Emilia Ivancu face parte dintre cei care-l mângâie și-l fac să strălucească.
Emilia Ivancu, „Cărțile vieții”, Editura Eikon, 2018
