Nicolae Manolescu 
29 septembrie
Nimic nou cu Tata, nici în bine, nici în rău. Văd, pe fugă, expoziţia franceză de fotografie de pe Brezoianu, cu artişti clasici de primă mână (Nadar, Marey, Atget, Lartigue, Doisneau şi Cartier-Bresson), dar atât de zgârcită ca selecţie, încât rămân sur ma soif. După două zile cu ploaie rece, azi, din nou, toamnă moale, tiède, fără soare. Mă întorc de la expoziţie pe jos, prin Bulevard, şi ocolesc fără ţintă. Lumea isterizată de ieri, la aceeaşi oră, când veneam de la spital, e astăzi alta, calmă, vagabondă, cuprinsă de beţia melancolică a anotimpului. Seara, la radio, Simfonia a IV-a de Schumann, cu acordurile ei lungi, tăiate mereu de zarva instrumentelor de coarde, care parcă pun ceva la cale.
[…]
2 octombrie
De azi Tata nu mai e sub perfuzii. Medicii încearcă să verifice rezistenţa organismului. Îl hrănim cu linguriţa. Petrec zilnic mai multe ore (la schimb cu Mama) în sala de terapie intensivă, care e odioasă. Săptămâna trecută, ieşind la un moment dat pe culoar ca să fumez, am remarcat un bărbat, în patul de lângă uşă, respirând greu şi foarte agitat, încercând să se dea jos, strigând pe surori. Când revin, după douăzeci de minute, ochii îmi cad pe o lumânare aprinsă pe noptieră: bărbatul cel neliniştit murise, în câteva minute, în care doctorii şi surorile, aflate la doi paşi, făcuseră totul ca să-l ţină în viaţă. Nu fusese undeva, singur, aşteptând salvarea, ci în secţia cea mai bine „păzită” a spitalului, unde în permanenţă cineva stă cu ochii pe tine. Moartea are însă aici şi altă faţă: aceea a unei lungi, nesfârşite parcă, agonii. În patul de lângă acela al tatălui meu, a agonizat trei zile o femeie operată de un neoplasm de colon şi care făcuse o peritonită. Nu s-a trezit deloc după operaţie; am auzit-o doar o singură dată cerând apă; a zăcut o săptămână, iar de luni a intrat în comă; a murit miercuri seara. Când am plecat eu, respira şuierător de câteva zeci de ore şi avea sânge în jurul gurii. Dr. M. B. a cerut asistentei să pună un cearceaf între patul ei şi acela al Tatei. Îl aud folosind o expresie ciudată, pe care o înţeleg mai târziu, când revăd scena în minte: „Semnul muştei”.
