Cu Şeherezada, la cules de mere

Ai să ajungi să lucrezi la porci la Sigmir! Cam asta îmi prevesteau părinţii când aveam şaisprezece ani şi mă chinuiam să ies din pubertate ca un fluture din cuşca de mătase. Ameninţarea cu porcii din Sigmir, care mă aşteptau pe mine să-i îngrijesc, ajunsese pentru ai mei un stereotip verbal care mă scotea din minţi. Pe atunci nu-mi plăcea să învăţ, deşi simţeam instinctiv că în spatele acestei ameninţări s-ar putea ascunde o doză de realitate. Viitorul mă îngrijora mai puţin decât o durere de măsea, iar şcoala era un ritual plicticos prin care trebuia să trec şi eu.

Sigmirul era un sat lângă Bistriţa şi acolo era o mare crescătorie de porci. În oraşul nostru ajungea adus de vânt doar mirosul lor. Carnea pleca la export. „Ca să ne plătim datoriile externe“, spuneau oamenii, iar eu nu înţelegeam ce fel de datorii şi faţă de cine. Când am întrebat asta la ora de economie politică, profesorul m-a dat afară din clasă, ceea ce a întărit şi mai mult credinţa părinţilor mei că viitorul meu nu are încă niciun contur. Tatăl meu era directorul şcolii din Sigmir, sat cu jumătate din populaţie formată din ţigani. Altfel, oameni aşezaţi care munceau şi chiar îşi trimiteau copiii la şcoală.

Când am atins pragul de sus al rebeliunii mele adolescentine, i-am anunţat pe ai mei, după o ceartă, că sunt foarte hotărât să-mi înfrunt viitorul. De a doua zi mă voi angaja la crescătoria de porci din Sigmir.

M-am trezit cu noaptea-n cap, în plină vacanţă de vară şi am luat-o pe jos peste deal. Călcam apăsat ca un om gata să facă faţă tuturor porcilor din lume. Mă apropiam de sat şi când începuse să pută zdravăn am auzit din spate motocicleta rusească cu care tata făcea în fiecare zi naveta. S-a oprit lângă mine şi mi-a spus calm:

– Dacă tot vrei să munceşti, e mai bine să începi la cules de mere.

Am acceptat uşurat compromisul şi m-am urcat pe locul din spate al motocicletei. Peste deal era o livadă cu mere şi acolo mirosea cu totul altfel. Merele le culegeau copiii ţiganilor, iar eu aveam să fiu singurul român între ei.

Încă mai îmi era frică de ţigani, un reflex rămas din prima copilărie, când mi se spunea, atunci când o făceam lată: „Dacă nu eşti cuminte, te dăm la ţigani“. O ameninţare, ca şi cu porcii din Sigmir, chiar o premoniţie căci uite-mă până la urmă între ei. Toată lumea ştia că ţiganii fac vrăji şi fură copii, însă nu cred că cineva credea cu adevărat în asta. Aveau şi aşa mult prea mulţi copii şi arătau ei înşişi de parcă ar fi fost vrăjiţi, ca să nu zic blestemaţi. Colindau ţara cu căruţele lor şi mie mi se păreau că vin dintr-o cu totul altă lume. Nici vis, nici realitate. Îi vedeam în satul bunicului, unde apăreau ciclic în fiecare vară, cu căruţele lor cu coviltir, trase de cai costelivi, înconjuraţi de câini, de copii goi şi de roiuri de muşte. Se aşezau la marginea satului şi noaptea le vedeam focurile şi-i auzeam cântând şi dansând. Ziua veneau în sat unde reparau oale şi cazane, ascuţeau cuţite, potcoveau caii şi făceau târguri interminabile cu sătenii. Copii lor se plimbau goi puşcă pe uliţă, iar femeile, fiecare cu câte un sugar la sân, ghiceau viitorul în palmă. Intrau prin curţile oamenilor ca să ceară un pahar cu apă, sau să se tocmească pentru te miri ce. Între timp, sub fustele lor dispăreau tot felul de obiecte şi bunicul spunea că pot să ascundă acolo şi soba cu focul în ea. Cu toată vigilenţa lor, la urmă ţăranii se plângeau c-au fost păcăliţi şi furaţi. Potcoavele cailor săreau prea repede, cuţitele se toceau tăind pâinea, aurul cumpărat de la ţiganii se înnegrea de cum plecau din sat, iar luminosul viitor rămânea mic şi bine ascuns în palmele bătătorite de muncă.

Ţiganii din Sigmir s-au purtat foarte bine cu mine. Mai ales o fată ceva mai mare ca mine. O chema Şeherezada, însă ea habar n-avea de unde îi venea numele. Pe vremea aceea ţiganii îşi botezau copiii inspirându-se din serialele de la televizor sau luând nume celebre din lumea fotbalului. Pe unul îl chema Bekenbauer, pe altul Kojak. Nu-mi amintesc să fi rulat vreun film cu „O mie şi una de Nopţi“. Ceilalţi copii îi spuneau Zada.

La început mi s-a părut cam sălbatică, însă avea o sălbăticie controlată cu care ştia să se joace. Când muşca dintr-un măr, făcea un zgomot care îmi zburlea simţurile şi nu puteam să nu îmi întorc capul să văd ce se-ntâmplă. Atunci îmi zâmbea ciudat. Auzeam amplificat fiecare zgomot făcut de dinţii ei, ca şi cum ar fi mestecat una din urechile mele. Se urca în acelaşi măr cu mine, şi cânta ţigăneşte privindu-mă curios printre crengile care începuseră să se desfrunzească. Avea o voce frumoasă, provocatoare, însă nu înţelegeam niciun cuvânt. Şeherezada cânta toată ziua legănându-se pe ramurile merilor încărcaţi. Eu coboram din copac cât puteam mai des şi o priveam de jos, unde mă făceam că aranjez merele în lăzi, până mă durea ceafa. Nu purta nimic pe sub rochiile colorate! Ca să-i intru în graţii am adus radioul portativ de acasă şi-l agăţam în copac, unde mergea toată ziua. Am convins-o să asculte muzică uşoară. Pe atunci prima melodie în top era Obladi-oblada, iar Beatles făcea ravagii în toata lumea, ajungând până şi aici în ascunsa noastră livadă cu mere. Nu auzise de ei însă a fost atinsă de ritmul nou al acelei muzici. Stăteam amândoi pe o creangă şi ne legănam pe ritm. Cădeau merele, iar eu repetam copilăros refrenul:

– Obladi-oblada, Șe-he-re-za-da, făcându-le să rimeze mai mult decât era cazul. Asta i-a plăcut la nebunie şi ţopăia veselă până când craca a început să trosnească, apoi s-a rupt brusc şi am izbit amândoi pământul ca două fructe necoapte. Eu n-am păţit nimic, însă ea după ce a stat puţin pe gânduri, şi-a ridicat rochiile şi am văzut că pe coapse i se prelingea sânge. Pe atunci leşinam dacă vedeam sânge însă m-am ţinut tare.

– Dumnezeule, ţi-ai rupt ceva!

– Nu mi-am rupt nimic prostule. Cred că mi s-a pornit ciclul.

– Care ciclu? Voiam s-o ajut cumva însă nu înţelegeam ce se întâmplase. Habar n-aveam ce e aia un ciclu; învăţasem, de exemplu, despre ciclul sau circuitul apei în natură, unde nimic nu se pierde sau câştigă, ci totul se transformă. Dar nu în sânge, Dumnezeule!

– Trebuie să mă duc până la dispensarul medical! spuse ea, neştiind ce să facă cu sângerarea care continua. Mi-am dat jos maieul şi i l-am întins.

– Pot să vin cu tine? Era pentru prima dată când dădeam cuiva un prim ajutor şi eram curios şi complet năucit de noutatea cu ciclul sângeros al fetelor. Am coborât amândoi dealul şi pe drum Şeherezada mi-a făcut o introducere, prima în viaţa mea, în adevărata anatomie şi fiziologie a tractului genital feminin.

– Pacostea asta ni se întâmplă în fiecare lună. Acum e mai rău din cauza Beatles-ilor tăi. S-a uitat la mine şi văzându-mă nedumerit şi-a continuat lecţia. Crezi că numai la ţigănci li se întâmplă asta? Întreab-o pe maică-ta. În fiecare lună femeile fac un fel de ou şi, dacă nu rămân gravide, sângerează. Pricepi? Acuma eu măcar ştiu că nu sunt gravidă. Făcu o pauză şi se uită la faţa mea tot mai perplexă. Nu pari să pricepi! Tu din ce crezi c-ai apărut pe lumea asta, măi? Tot dintr-un ou de femeie, doar nu mai crezi în ouă de barză!

La naiba, ştiam de unde vin, însă habar n-avusesem până acum că femeile fac ouă! Ştirea asta m-a zăpăcit rău de tot. Am vrut s-o întreb cât de mari sunt ouăle de femeie, unde le ţin, dar m-am abţinut. Ajuns seara acasă am găsit o carte sumară de anatomie. Acolo se vorbea despre ovulaţie, menstruaţie, însă nimic despre mărimea ovulului care a rămas în mintea mea, pentru multă vreme, mare cât un ou de găină, iar femeile au rămas pentru totdeauna nişte fiinţe magice la limita supranaturalului.

Fiind băiatul directorului, am fost promovat repede. Conduceam printr-o mlaştină un mic tractor cu şenile, care trăgea o remorcă plină cu mere. Mergea încet, iar eu nu trebuia decât să ţin drept cele două manete ca să nu ajungem în râu. Şeherezada pândea momentul plecării şi sărea în remorcă peste mere. La început am râs prosteşte de numele ei şi i-am explicat, cu multe înflorituri, cine a fost Şeherezada. I-a plăcut la nebunie.

– Şi noi suntem din Asia, mi-a spus ea. Am văzut în oraş un film indian cu Raj Kapoor şi am înţeles multe cuvinte. Mâine mă duc să-l mai văd odată. Vii şi tu cu mine?

Filmul se numea „O floare şi doi grădinari“ şi ea l-a urmărit cu lacrimi în ochi, fredonând melodiile odată cu eroina, a cărei voce subţire, piţigăiată, trezea ecouri printre văile munţilor Kashmir. În sală erau mai mult ţigani, şi păreau cei mai fericiţi oameni din lume. Şeherezada se îmbrăcase normal, fără fuste lungi, colorate şi cosiţe împletite. Când i-am spus că semăna cu actriţa cu voce subţire, mi-a luat mâna şi mi-a pus-o pe pieptul ei, apoi m-a sărutat pe obraz. Nu semăna deloc cu eroina, însă instinctele mele masculine începuseră să-ncolţească.

A doua zi s-au dus cu toţii să se scalde la râu. M-aş fi dus şi eu, dar nu aveam costum de baie.

– Nu îţi trebuie costum, mi-a spus ea, însă eu am rămas să privesc de pe deal cum se bălăceau goi puşcă. Se ştiau unii pe alţii de când se născuseră şi li se părea firesc să se vadă goi. Şeherezada se uita spre mine şi îmi făcea cu mâna. Era cea mai mare dintre toţi şi stătea liniştită în apă, atât cât să-i acopere sânii. Câţiva puşti se roteau în jurul ei ca nişte răţoi. Se scufundau sub apă ţinându-se de nas, iar eu încercam să-mi imaginez ce vedeau prin transparenţa râului. Unul a încercat să înoate pe sub apă şi să o atingă. Şeherezada l-a prins de cap şi l-a ţinut sub apă până când băiatul începuse să se zbată. Când a ieşit afară în fugă, i-am văzut formele în mişcare. Un amestec răvăşitor de rotunjimi şi unghiuri printre stropii de apă, ca la caii de rasă. S-a uitat la mine care stăteam pe vârful dealului mestecând nervos un fir de iarbă.

După masă am plecat din nou cu merele prin mlaştină. Ştiam că Şeherezada se ascunsese în remorca din spate. Tractorul mergea înainte, şi când am întors capul am văzut-o stând turceşte peste mere.

– Vino-n coace, mi-a spus.

Am blocat manetele tractorului cu şireturile de la pantofi şi am trecut în remorcă.

– Mai spune-mi o poveste cu Șeherezada. Am să te plătesc pentru asta.

Fantezia mea se blocase ca şi manetele tractorului care rătăcea prin mlaştină parcă fără motor. În remorcă mirosea puternic a mere iar eu tăceam prosteşte.

– Eşti tăcut azi… Spune-mi măcar dacă Șeherezada s-a măritat până la urmă.

– Sigur că da, am răsuflat eu uşurat.

– Şi eu o să mă mărit la toamnă cu unul pe care l-am văzut o singură dată când aveam 11 ani. La noi părinţii aranjează totul. O mătuşă de-a mea, ghicitoare, zice că la anul o să nasc un băiat.

Am rămas fără replică. Mă gândeam că anul viitor eu va trebui să încep să învăţ pe viaţă şi pe moarte că să intru la facultate. Altfel mă vor lua la armată, iar apoi mă vor aştepta porcii din Sigmir. Ea simţise că se crease un gol între noi pe care eu nu ştiam cum să-l umplu.

– De mâine nu cred c-am să mai vin la mere. Ai mei au aflat că te plac şi mi-au spus să stau acasă. Şi tu mă placi, nu-i aşa?

Am dat din cap. Făcu o pauză lungă în care se uită la faţa mea plină cu coşuri.

– Dacă vrei, am să te scap de ele. Cred că e vremea.

A început să-şi dea jos una câte una cele trei fuste colorate pe care le avea pe ea. Le întinse peste mere ca pe nişte pături. Simţeam că mă sufoc, ca şi puştiul acela băgat cu capul sub apă, însă încercam să stau bărbăteşte la suprafaţă. Am presimţit că după ultima fustă nu mai era nimic şi am avut dreptate. S-a întins lângă mine blândă şi câteva minute bune nu am văzut în jurul nostru decât merele roşii care treptat se dădeau la o parte. (va urma)

(sursa foto: ru.sputnik.az)