Literatura de azi 
Existenţa societăţii numite „Amicii operei lui Camil Petrescu”, fondată în 1944 de un grup de prieteni (Aurelian Bentoiu, doctorul Vasile Trifu, arhitectul Constant Ionescu, avocatul Patriciu Popescu şi alţii), înzestrată cu personalitate juridică şi pomenită de cele mai multe ori cu un surâs, este cunoscută; ea semnifica adoptarea, la noi, a unui procedeu destul de răspândit în Apus şi care acolo îşi avea rostul lui. Dar ea luase naştere ca efect al unui sentiment sincer şi puternic de prietenie şi admiraţie închinat scriitorului, care nu părea să fie preţuit la justa valoare de contemporanii săi şi, mai ales, avea de înfruntat mari greutăţi financiare. Acea prietenie era importantă pentru Camil şi pe plan afectiv. Încă din copilărie, Marta şi Pascal (Bentoiu, n.red.) l-au văzut de nenumărate ori la ei acasă, în vizită, în plimbări, la diverse mese prelungite cu conversaţii pe care Pascal le pomeneşte mereu cu recunoştinţă, spunând că a învăţat enorm chiar şi numai asistând la ele ca adolescent. Iar Marta s-a ataşat de Camil aproape filial; vocaţia ei pentru literatură îi apropia cu deosebire. Trebuie să adaug că, în ciuda poziţiilor atât de diferite abordate de unii şi de alţii în noua societate, prietenia pe care o evoc şi-a prelungit vibraţiile până dincolo de capătul vieţii: în ajunul mutării sale în casa cumpărată cu drepturile de la Un om între oameni, Camil a putut obţine ca fostul său „spaţiu locativ” să fie atribuit socrilor săi, precum şi fiicei doctorului Trifu şi Martei, cu soţii lor – rezolvându-le astfel probleme esenţiale de acuitatea cărora nu ne mai putem da seama astăzi. Iar în mai 1957, la înmormântarea lui Camil, când a fost nevoie să fie dus sicriul până la groapă, el a fost ridicat şi purtat pe umeri spre locul de veci de doctorul Trifu, Aurelian Bentoiu (aflat atunci între două detenţii), tânărul doctor Paul Trifu şi Pascal.
Când l-am văzut eu pentru prima oară, Camil Petrescu locuia cu Ghighi şi copiii într-un apartament de bloc, pe strada Brezoianu. Erau patru camere destul de mici care dădeau pe un hol: luxul nu-l reprezenta apartamentul în sine, ci faptul de a nu fi „la comun”. Am fost de multe ori acolo, poftiţi toţi trei la masa de seară şi memoria mea ezită în a situa corect în timp acele vizite, dintre care majoritatea au avut loc în anii următori, şi cu atât mai puţin fragmentele de conversaţie care mi-au rămas în minte. Eram desigur foarte curioasă să-l cunosc şi ceea ce m-a surprins cu deosebire la el era vivacitatea, asociată cu delicateţea fizică. Mişcările lui rapide îţi sugerau uneori o pisică, o veveriţă, o pasăre mică. Fără îndoială că ar fi fost foarte vexat de aceste termene de comparaţie, ştiindu-se – şi fiind cu adevărat – un om cu mare succes la femei, care, cu o statură mai înaltă, ar fi fost chiar un bărbat frumos. Aparatul auditiv pe care-l scotea ca să vorbească şi-l ajusta imediat apoi, ca să-ţi audă răspunsul, dădea conversaţiei, prin rapiditatea şi degajarea gestului, un mic aer de joc. Camil era unul dintre oamenii care-şi manifestau cel mai constant curiozitatea, pentru fel şi fel de lucruri care putea apărea în conversaţie: voia să ştie, să i se explice, să înţeleagă, îl interesa orice. El însuşi istorisea cu şarm, celebra lui privire albastră era fermecătoare şi, în acele prime dăţi, am avut impresia că faţă de noi încerca uneori să se scuze, să explice colaborarea lui cu noul regim. Nu era nimic de explicat. Pentru cineva care-şi petrecuse existenţa singur, independent, ocupându-se numai cu scrisul şi trăind din câştiguri cu totul neregulate, apariţia târzie a unui copil şi a unei vieţi de familie organizate ridicase probleme practice şi financiare pe care nu le-ar fi putut rezolva în nici un alt fel. El era un scriitor activ, altă meserie nu avea şi oare din ce ar fi trăit cu toţii, dacă el s-ar fi ţinut la o parte? E clar însă că nu şi-a dat seama deloc cât de mari anume aveau să fie compromisurile. Mi-l aduc aminte povestind: „Eu le-am spus (şi mă întrebam ce fizionomii aveau cei pe care-i desemna pronumele le) foarte clar: merg cu dumneavoastră pentru că avem în comun o poziţie anti-burgheză, dar atât. Eu am fost totdeauna anti-burghez, o ştie toată lumea, dar asta e tot.” Naivitatea făcea parte din farmecul lui. În timp, aducându-mi aminte de această povestire, îmi venea de fiecare dată să surâd, imaginându-mi-i pe aceia cum răspundeau încântaţi: „Dar desigur, tovarăşe Camil, înţelegem foarte bine, cum să nu.”
Annie Bentoiu, „Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1947-1959”, Ed. Humanitas, 2011)
(fragment ales şi cules de Odilia Roşianu)
