Florica Patan 
Am avut șansa de a citi volumul de poezii „Omul presupus”, al poetului Virgil Todeasă, nominalizat pentru Premiul FestLit, Cluj, 2018, de aceea voi face referire, în linii mari, la universul său poetic, cu speranța că voi reuși să surprind esențialul unei poetici reflexive asupra unei realități transfigurate simbolic și filtrate printr-o conștiință lirică de rafinament și subtilitate.
În volumul de poezii „Omul presupus”, apărut la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, cu o copertă sugestivă pentru idea de motricitate și dinamism simbolic, Kazimir Matevici, „Om alergând”, Virgil Todeasă configurează universul propriului „eu”, alteritățile sinelui „ partea din mine cea mai subțire , unda”, fatalmente cea mai fragilă într-o supra-realitate creată de imaginarul poetic, dincolo sau dincoace de adevărat / fals / posibil / presupus.
Omul, un subiect inepuizabil, redat în mișcare pe o pânză și tot el, omul, sondat în adâncurile sufletului de poetul ce întoarce oglinda cunoașterii spre sine :„însingurat, / departe de mine – fluviile, bărcile, înstrăinările”. Și atât de simplu și natural, poetul ne transpune din concretul vizual al bărcilor, în unul al imensității „fluviile”, pentru ca apoi, printr-o fandare în abstract să ne ducă în imensitatea dureroasă a „înstrăinărilor” sale, s-ar părea, mai întâi de sine și apoi de lume.
De la mirajul „lumilor paralele” la „amprenta mea arsă de timp”, de la „robotul ascuns”, la „cabluri presupuse prinse cu ace de siguranță” ale neantului, de la „aripile porumbeilor întinse pe sârmele cerului”, la „lumile ascunse și liniile despărțitoare, undele presupuse” cuantic, de la Rembrandt, la Don Stanca și castelul său din Spania și încă multe altele, toate sunt realități prin care poetul Virgil Todeasă condensează imagistic universul „cu răsuflarea de vultur” a unei conștiințe lirice ca „un vulcan gâtuit”, parcursul liric derulându-se într-o dinamică a simbolurilor prin care se încearcă răspunsuri la întrebările Ființei.
Ființarea se desfășoară în accente ale tristeții, în presupuneri izvorâte din arhetipul uman : înger, dar și demon, instinct primar, dar și evoluție, o anatomie a incertitudinii, a durerii, pentru că „în afară de mine mai există o entitate, ceva sofisticat din revolta primară”, primordială. Ideea de dualitate sau chiar de pluralitate a lumilor interioare, amintește de un Heidegger, care se întreba „Prin ce iaduri trebuie să mai treacă omul să înțeleagă că nu el se face pe sine”. Ar fi vorba de o înțelegere a condiției umane damnate să-și accepte configurația structurală, modelul arhetipal al contrariilor aflate în tensiuni explozive.
„Omul presupus”, eul poetic, „altul în mine însumi”, nu au limite în propria (re)cunoaștere și multitudinea reflexiilor din oglinzile interioare este cuantificată în poeme cu textură meditativă într-un edificiu liric în care am intrat admițând ca premisă existența prealabilă a ceva, „știu câteva întrebări chinuitoare, lustruite de timp”, acestea inducând tocmai ideea de presupunere, de enigmă a ceea ce este în profunzimile sinelui, un altceva sau altcineva care ne guvernează și poate fi cunoscut, scos la lumină, așa cum diamantul iese dur și strălucitor, din cărbunele aflat în tenebrele telurice, în condiții de căldură și presiune.
Unei presiuni de ordin cognitiv, de autocunoaștere, este supusă conștiința lirică în „Omul presupus”, de aceea Virgil Todeasă configurează în câmpul său poetic, cu sensibilitate și noblețe a ființei sale, propriile trăiri și neliniști, ca o vibrație reverberantă emoțional către lume. Parcursul liric creează o atmosferă propice reflecției într-un spațiu al imaginarului figurat simbolic în oglinzile sufletului, la vârste diferite ; astfel, poetul se vizualizează mental la vârsta inocentă a copilăriei, născut în spațiul mitic, securizant, al satului românesc transilvănean, cu păsări, bursuci și „umbre mișcătoare”, nu de oriunde , ci de acolo, din pădurea magică de la Vingard, „regina penumbrei”, prin care se întrevede soarele, tocmai de aceea ea „cântă din frunză lumina”, o imagine poetică în care vizualul se împletește cu auditivul, ca într-o infuzie de sacralitate, acesta fiind enigmaticul sunet al satului natal, nicicând uitat în memoria afectivă.
Densitate ideatică, versatilitate a lumilor interioare, esențializări lirice centrate pe subiectul cunoașterii, într-o lume în care „lucrurile nu mai sunt clare”, o dinamică a imaginilor ce se succed și ne înfioară estetic , creând o iluzie a unei realități volatile, toate configurează universul poetic în „Omul presupus” , de Virgil Todeasă.
Alba Iulia, 28 mai 2018
