Stelian Țurlea 
Pavană în peisaj marin – 5
N-a trecut mult şi, ghici, ghicitoarea mea, a apărut şi naşul. Nici ăsta n-avea somn şi se plictisea de unul singur în acelaşi loc. Dar pe deasupra era şi puţin sadic, altfel nu văd ce plăcere găsea să-i trezească pe bieţii oameni din somnul cel mai dulce, doar să le găurească nişte nenorocite de bilete. Că reuşise să se strecoare până la noi printre trupurile năduşite, geamantanele şi paporniţele puse grămadă nu m-a mirat defel, era o stârpitură de om, îl sufla vântul, iar capul îi intra până la sprâncene sub şapca prea mare. Ăstuia îi stătea mai bine pe un pat de spital sau oriunde ar fi vrut, nu în trenul nostru în care abia se ţinea pe picioare.
Îi pregătisem ceva parale şi nişte texte să-i meargă la inimă, dar s-a uitat la noi ca prin sticlă. Sau n-avea inimă. Îi tot dădea înainte că să-i arătăm biletele. I l-am dat pe al Aneimaria, dar nu era mulţumit. L-am înghesuit între noi, i-am repetat că suntem băieţi săraci şi mergem să muncim, dar se vede că era greoi la minte, sau voia să ne scuture de bani. Nu ştia decât una şi bună şi o repeta ca un papagal: ori îi arătăm biletele, ori îi plătim majorările din tren, ori ne dă jos la prima. Se vedea de departe că nu-l interesează nici cât negru sub unghie soarta noastră şi că o să pierdem concursul dacă ne flendurăm prin toate haltele. I-am dat un ghiont mironosiţei de Anamaria să-l ia şi ea la sentiment, dar se vede că era paralizată de frică, se uita ca bleaga şi nu scotea o vorbă.
Ne ţineam tari şi noi, dar şi el, până s-a băgat în vorbă unul înţolit până-n gât în nişte haine ţipător colorate, în care mă mir că nu lua foc. Nu-i pot suferi pe ăştia care se vâră nepoftiţi în discuţia unor oameni cumsecade şi se-amestecă unde nu le fierbe oala. Deştept foc, înţolitul nu ştia decât să-i dea apă la moară naşului, trăncănind fără rost: că omul îşi face meseria, că să ne luăm valea la prima haltă, că prea am pornit-o din fragedă pruncie cu obiceiurile urâte, că tineretul de azi ar trebui pus la muncă, să ştie ce-i aia paraua câştigată cu sudoare, că aşa şi pe dincolo. Începeam să văd roşu, m-am abţinut cu greu să-i spun să lase catehismul şi să-şi pună botniţa, pricepeam că n-aş fi făcut decât să stârnesc viesparul. Şi pe urmă dacă era în stare să se îmbrace ca un papiţoi, cu costum înflorat şl cravată şi să-şi ungă părul cu briantină pe căldura aia şi în trenul ăla împuţit, era la mintea cocoşului că n-o să-i schimb eu părerile despre buna purtare.
Am mai parlamentat o vreme, mai mult să ne aflăm în treabă, ne era clar că se pecetluise totul de când se vârâse în discuţie papiţoiul. Ne-am ridicat catrafusele şi ne-am îndreptat spre una din uşi. Acum trebuiau şi alţii să-şi sugă burţile, doar nu era să-i iertăm.
— Domnişoara poate să rămână, doar are bilet, a clămpănit iar înţolitul.
N-am mai răbdat. I-am zis c-o fi el mălai mare, dar acum o să se lingă pe bot, fetiţa o să meargă mai departe cu noi.
Nu se aştepta, îi ieşiseră ochii din cap cât sarmaua, noroc de îmbulzeală, era gata să sară la bătaie, dar avusesem grijă să trec dincolo de jarcaleţii în uniformă şi de o bătrână care, în condiţii normale, ar fi ocupat ea singură lăţimea a două coridoare. Îl auzeam cum guiţa în urma noastră ca un porc, se sufoca şi nu se mai desluşea o vorbă ca lumea. Bietul de el, trebuia să-i spună un suflet caritabil să meargă la un doctor, că nu marea e de el, ci un sanatoriu pe undeva pe la munte. Mi-am zis în sinea mea că dacă îl mai întâlnesc vreodată să nu uit să-i fac binele ăsta. Tot agitându-se aşa, o să-i stea într-o zi inima şi n-o să-l plângă nimeni. Şi când te gândeşti că în lumea largă dau în primire atâţia oameni simpatici.
Nici nu ne-am dat bine jos şi trenul s-a târât mai departe fără noi. Până acum fusesem plini de noroc precum câinele de purici. Ne sufoca norocul, nu alta! Am tras o gură mare de aer fierbinte şi neviciat, am sorbit liniştea, am privit în jur şi am decis că nici nu merita să ne continuăm drumul cu latrina aia de vagon.
(din romanul ”Pavană în peisaj marin”, Editura Cartea românească, 1988)
