Experienţa franceză

Majoritatea călătoriilor mele în străinătate, din ultimul deceniu, au fost turistice – şi toate au durat destul de puţin. Au fost practic nişte excursii care bifau un desfăşurător dat. Ca excursionist, stai tot timpul cu ochii pe ceas, dornic să vezi cît mai multe într-un interval cît mai scurt. De aceea te-ai străduit să ajungi acolo. Rîdem îndeobşte de turiştii chinezi care stau ciorchine în faţa Mona Lisei, dar fiecare dintre noi are o asemenea fantasmă a devorării vizuale şi îngurgitării culturale.

Problema cu acest tip de călătorii, atît de plăcute altfel, e că ele nu îţi oferă decît un contact superficial cu o anumită matrice socio-culturală. Mergi pe rute turistice, într-un program turistic şi într-un ritm săltăreţ-turistic; după care te întorci frumuşel acasă, numai bun de muncă pînă la vacanţa următoare. Şi astfel, Grecia şi Italia, Cehia şi Austria, Germania şi Statele Unite mi-au rămas, cu toată curiozitatea mea, străine. Le-am văzut în vacanţe şi ele mi-au oferit vacanţe frumoase. Dar, cu toate că m-am străduit, n-am putut să merg în profunzimea lor: în acele straturi de adîncime pe care o cultură le dă unei societăţi. Am simţit aceste straturi, dar nu le-am putut verifica pe cont propriu; le-am intuit, dar analiza pe care am făcut-o a fost ulterioară şi exterioară. Căci – pe scurt – am fost în vacanţă.

După aproape două luni de bursă postdoctorală la Paris (oferită de Uniunea Europeană şi Academia Română), şi deci în urma şi în logica primului meu stagiu în străinătate, pot spune că lucrurile mi se prezintă cu totul diferit. După ce am scanat muzee şi castele, catedrale şi parcuri, librării şi galerii, poduri şi scuaruri vechi de sute de ani, după ce am citit, am citit, am citit şi am văzut, am văzut, am văzut, după ce am intrat în mansarda lui Van Gogh, la Auvers-sur-Oise, şi am aprins o lumînare la Chartres, după ce am prins o fantastică expoziţie itinerantă la Musée des Impressionismes din Giverny şi m-am învîrtit beat de fericire în jurul lacului lui Monet, după ce am stat de vorbă cu cunoscuţi şi necunoscuţi şi am socializat cu vecinii de bloc, pot spune, cu mîna pe inimă, că am înţeles. N-am înţeles tot, fireşte (cine se poate lăuda că în două luni înţelege tot?), dar am conştientizat, am observat, am verificat şi am clasat nişte lucruri ce mi se par definitorii pentru Franţa.

În primul rînd, suma de reguli pe care este construită această societate: reguli pe care cetăţenii, indiferent de poziţia lor, le respectă. A fost pentru mine de-a dreptul uimitoare inserarea vieţii cotidiene în acest spaţiu al regulilor date, cunoscute de toată lumea şi explicate cu blîndeţe persuasivă cîte unui străin care nu înţelege (sau face pe naivul). Nu, domnule, parcarea aceasta este pentru alt tip de maşini. Da, domnule, legitimaţia dvs. este valabilă. Aici se poate sta pe iarbă. Aici nu se poate sta pe iarbă. Aici aveţi voie să fotografiaţi. Aici nu. Regulile lor merg pînă-n infinitul mic. O tăbliţă în RER îţi explică, pe puncte, situaţia: adică regula ce include toate situaţiile. Pasagerul poate deschide geamul în timpul mersului. Pasagerul poate închide geamul. Dacă un pasager vrea să închidă geamul şi alt pasager vrea să-l ţină deschis, are prioritate pasagerul care vrea să închidă geamul. Punct. Într-o ţară al cărei nume nu vreau să-l dau, regulile sînt făcute parcă numai pentru a fi încălcate, iar reuşita socială se măsoară prin suma de reguli pe care le sfidezi, laolaltă cu autorităţile ce ar trebui să le aplice.

M-a frapat, apoi, nu numai respectarea regulilor, ci şi respectul, în general. Sînt respectaţi bătrînii şi copiii, mutilaţii de război şi femeile însărcinate, cetăţenii de culoare şi cetăţenii albi, francezul din tată-n fiu şi vizitatorul din Extremul Orient. Toţi îi respectă pe toţi, în virtutea unui contract social ce integrează diferenţele. Îţi e respectată viaţa privată; îţi este respectată munca pe care o faci, indiferent care ar fi ea; îţi sînt respectate drepturile; îţi e respectată intimitatea; liniştea; cei douăzeci de centimetri în care vrei să respiri. Într-o ţară al cărei nume nu vreau să-l dau, te simţi ne-respectat şi agresat la tot pasul; şi nu înţelegi de ce oameni pe care nu-i cunoşti se freacă de tine, pe stradă, cu o energie demnă de o cauză mai bună.

Venisem cu prejudecata că francezii, în „cocoşismul” lor, sînt puţin naţionalişti; şi-a trebuit să-mi arunc prejudecata la pubelă. Cîte rase şi neamuri am văzut în acest Babel care e Parisul (cred că numai New York-ul mixează mai mult), toate le-am văzut considerate cu exact aceeaşi atenţie şi în lumina aceloraşi reguli socio-profesionale. Fără excepţie. N-am detectat nici o adiere de rasism, cu toate că am antene fine. Într-o ţară al cărei nume nu vreau să-l spun, vinovat e întotdeauna scos minoritarul sau „exploatatorul” extern. Majoritatea este fără pată.

Nefiind xenofobi, francezii sînt patrioţi. Cum au reuşit ei oare să rezolve această ecuaţie care altora le iese prost, fie în direcţia „superiorităţii” rasiale, fie în cea a „ruşinii” de neam? Nu ştiu cum au reuşit, dar mîndria francezilor de propria ţară, de propria istorie şi de propria cultură se vede la tot pasul. Au, ca să zic aşa, o adevărată vocaţie patrimonială şi îşi îngrijesc, îşi restaurează, îşi consolidează toate vestigiile. Au apetenţă pentru monumental, dar se îngrijesc şi de acele detalii care completează atît de frumos tabloul. Şi au o fabuloasă diseminare cultural-istorică în cotidianul prin care m-am preumblat. Istoria şi istoria artelor nu stau numai la Muzeu. Sînt peste tot. La fiecare colţ, găseşti o inscripţie, un nume-reper dat unei străduţe, o figură artistică, un semn cultural. Într-o ţară al cărei nume nu vreau să-l dau, statui faimoase sînt mutate pentru a se face parcări, iar casele memoriale ale celor mai importanţi scriitori stau – în cel mai bun caz – într-o rînă. Iar pe Masa Tăcerii de la Tîrgu-Jiu am văzut cu ochii mei firimituri de pîine şi urme de unt, semne culturale ale unui prînz turistic.

Mi-a plăcut enorm în Franţa şi pentru că sînt un spirit „clasic”, exultînd la simetrii şi armonii arhitecturale, la proporţii ideale şi dispuneri ori încadrări volumetrice. Să vezi perfect, în linie dreaptă, Obeliscul din Place de la Concorde şi Arcul de Triumf din Place de l’Étoile, iar în spatele Arcului de Triumf, La Défence, e ceva ce mie îmi place foarte mult. De asemenea, să vezi clădirile „retezate” la acelaşi nivel şi lăsînd loc vizual cerului. Nu aglomerare, ci structurare, şi nu haos şi kitsch, ci un bun gust aflat, în Franţa, la el acasă. Într-o ţară al cărei nume nu vreau să-l spun, cam tot ce se face nou se construieşte la modul ţipător, strident, ca să ia ochii şi să afişeze potenţa materială a proprietarului. Cu cît sînt resurse mai mari, cu atît prostul gust se înalţă şi se lăţeşte mai vesel.

Am vorbit despre respectarea regulilor şi despre respectul reciproc arătat, dar nu şi despre amabilitatea franţuzească, intrată parcă în fibra naţională. Se vede, la acest capitol, lunga lor tradiţie socială, un savoir faire şi un savoir vivre reunite într-o unică formulă. Ştiu să-ţi zîmbească, să-ţi răspundă, să nu tragă cu urechea la ce vorbeşti, să nu se holbeze la tine. Ştiu să-ţi explice. Ştiu să accepte ceva şi să refuze, politicos, altceva. Suma de reguli merge aşadar împreună cu o minuţioasă codificare socio-culturală; şi în acest mediu trăind, poţi învăţa treptat să nu-l contrariezi. Într-o ţară al cărei nume nu vreau să-l dau, oamenii se ceartă şi se insultă din nimic, împăcîndu-se apoi cu pupături umede; trecătorii sînt încruntaţi şi bănuitori, iar un semn de minimă politeţe, în traficul auto, ţi-l treci seara în jurnal, ca să nu uiţi data la care l-ai înregistrat.

Mă apropii de final; şi acesta se apropie surprinzător de mult de finalul cunoscutului jurnal parizian al lui Eugen Simion, publicat într-o cu totul altă epocă. Astăzi sîntem în plină globalizare, iar Cortina de Fier e deja un capitol de istorie. Despre sinistrele Teze din Iulie, generaţia foarte tînără crede probabil că se referă la o nouă măsură a Ministerului Educaţiei… S-au schimbat atîtea; şi totuşi, ceva nu s-a schimbat fundamental. Şi anume asumarea, de către un intelectual român, a condiţiei lui de intelectual român. Da, oui, este minunată Franţa şi este fabulos Parisul. Găseşti aici tot ce ai vrut, ai sperat că vei întîlni odată şi-odată. Librăriile gem de cărţi noi, scrise despre autorii „vechi”: autorii lor şi ai altora. Totul este structurat, făcut, finisat, dus la bun sfîrşit, reluat în noi şi noi ediţii, în oportune recondiţionări şi restaurări. În cultura franceză, s-a făcut deja totul şi e acum o fază de alexandrinism la care nu prea mai e de adăugat ceva cu adevărat inovator şi substanţial. Nu exclud din discuţie ambiţia altora de a da a o sută cincizecea carte despre Molière şi a nouăzeci şi opta despre Balzac. Poate cu aceste opuri vor culege laurii recunoaşterii pariziene. Eu sînt însă într-o pasă de modestie patriotică, acum. În ţara aceea al cărei nume n-am vrut să-l dau, sînt extrem de multe lucruri de făcut, în toate domeniile. Şi dacă nu le facem noi, în libertatea post-ceauşistă în care avem norocul să trăim, nu o să le facă nimeni, timp de o generaţie. Să ţin cronica literară şi să scriu despre Nichita Stănescu şi ceilalţi mari poeţi ai noştri, să scriu despre Preda şi Ion D. Sîrbu, să muncesc la o istorie a literaturii române moderne: iată lucrurile care au sens pentru mine. Le ştiam, de altfel, prea bine, însă experienţa franceză mi le-a reconfirmat.

„Tu ai o inimă paşoptistă, Daniel”, mi-a spus fostul meu profesor Paul Cornea; şi, ca de obicei, profesorul Paul Cornea a avut dreptate…

Observator Cultural, septembrie 2011

Din volumul „Aproape liber”, Curtea Veche Publishing, 2016

Pentru comenzi online, intrați aici:
Dacă doriți să primiți cartea împreună cu autograful & dedicația autorului, nu uitați să specificați acest detaliu în momentul când comandați online/telefonic.

(sursa foto: rfi.ro)