Irene 
Trăia odată un băiețel pe nume Pui Alnimănui . Era singurel, bietul de el, nu-și aducea aminte să-și fi cunoscut părinții. Vai, vai, vai! Îți dai seama ce necaz? Să nu știi cine e mămica ta? Să nu știi cum arată tăticul tău? Vai, nu se poate nimic mai rău…
De când avea doar câțiva anișori, Pui Alnimănui a dormit nopțile într-o magazie cu rafturi de lemn, cu geamurile bătute în cuie, unde nu intra lumina soarelui. Dimineața se trezea și pleca prin orașul sărăcăcios în care locuia, să adune resturi aruncate de alții.
În zilele mai bune, găsea de mâncare și ceva de îmbrăcat. În zilele rele, când afară ploua și lumea trecea grăbită spre casă, cu capul în pământ, copilul abia-abia dacă prindea câte un capăt de covrig uscat. Se întorcea la adăpostul magaziei, înainte ca ploaia să-l ude până la piele, se urca pe un raft de lemn și se culca ghemuit, ca să se încălzească.
Căci vezi, pe el nu-l lua mămica în brațe să-l sărute de noapte bună. Nu-l chema la căldură să se usuce și nici nu avea cine să-l mângâie ca să-i treacă supărările, pentru că pe el săracul… nu-l iubea nimeni. Dacă îi era foame, răbda, dacă îi era frig, tremura și dacă răcea, bolea singurel până îi trecea.
Într-o vreme, primea pâine sau supă caldă de la un om bun care dormea în cealaltă parte a magaziei, pentru că, am uitat să spun, mai dormeau și alți oameni acolo.
Ultima dată, omul i-a adus supă copilului două zile la rând, căci era tare răcit și avea febră. Pui Alnimănui a vrut să-i mulțumească atunci când s-a făcut bine și a putut merge. Dar nu a mai avut cui, omul plecase și nu a mai venit.
Într-o seară, când Pui Alnimănui s-a întors la magazie, a găsit acolo mulți pompieri care veniseră cu o mașină, ca să stingă focul. Nu se știe cum, magazia luase foc și după ce au aruncat cu apă multă, mare lucru nu s-a ales din ea. Acoperișul arsese și înăuntru mirosea a fum și era plin de apă.
Pui Alnimănui a așteptat până au plecat toți, apoi s-a făcut ghem într-un colț mai ferit al magaziei și a adormit, târziu de tot, după ce s-a uitat mult și bine la stele… Doar că stelele îi păreau reci, îl făceau să se simtă mic și tare singur…
A doua zi dimineață, Pui Alnimănui s-a trezit hotărât să plece în lume să caute o mamă sau un tată. A ajuns la marginea orașului, de unde începea pădurea, care părea rară și mică. Dar nu era așa, băiatul a mers pe o cărare, apoi pe alta, încă pe una… și… în curând s-a rătăcit. S-a oprit lângă un copac scorburos.
-Vai de mine, m-am pierdut în pădure… s-a îngrijorat el. Nu voiam altceva decât să găsesc un tătic… Copacule, eu sunt Pui Alnimănui, vrei să fii tăticul meu?
-Eu aș vrea, dragul meu, a răspuns Copacul cu glas serios, dar nu am ce să-ți dau de mâncare, nici apă să bei, nici haine să îmbraci… Doar adăpost pot să-ți dau, dacă vrei, urcă în scorbura mea adâncă și odihnește-te. Animalele sălbatice nu te vor ataca, nici ploaia nu te va uda. Pe aici este drumul spre târg, mulți oameni trec cu carele cu boi și nu s-au întors toți acasă. Poate te-o lua cineva, un suflet de om, să-ți fie tată.
-Mulțumesc, Copacule, a zis Pui Alnimănui, urcând în scorbură. Dacă ai ști ce foame îmi este, cred că am să te surzesc, așa tare îmi chiorăie mațele. Ieri nu prea am găsit mâncare, iar azi, nimic, ce să mai vorbim…
Spunând așa, Pui Alnimănui a adormit, în scorbura rece a copacului. Tocmai când visa mai bine, aude cum îl strigă Copacul:
– Pui Alnimănui, trezește-te! Trezește-te că vine cineva!
-Vine un om? Unde e? se miră Pui Alnimănui.
Ascultă cu atenție. Copacul avea dreptate, se auzea huruitul unei căruțe, trasă de doi boi. Sus, pe capră, stătea un om rotofei, cu căciula pe-o ureche.
Omul îndemna boii cu glas vesel:
-Dii, dii! Hai acasă, boulenii tatii! Hai cu tata!
-Așa om aș vrea eu de tată, spuse încet Pui Alnimănui, apoi se dădu jos din scorbură, alergând înaintea căruței.
-Nene! Nene, sunt aici! Stai puțin să te rog ceva! Ia-mă și pe mine, ia-mă la matale acasă ca să-mi fii tătic!
-Piei din drum, golanule, că-mi sperii boii! a strigat omul, uitându-se urât la copil. De unde ai ieșit și tu, iaca ăsta nu-i lucru curat… Pleacă din drum, du-te acasă la cine te are!
-Nene, te rog, eu n-am părinți! Ia-mă cu matale, te rog!
-Pleacă, să nu te apropii, că te croiesc cu biciul de nu te vezi… s-a răstit omul, încruntat din cale afară.
-Măcar un colț de pâine și puțină apă dacă mi-ai da, a spus copilul, cu ochii la sacul din care ieșeau pâinile cumpărate. Tare mi-e foame!
-Pleacă din calea mea, cerșetorule și golanule! Dispari! a spus neînduplecat omul, în timp ce căruța se îndepărta.
-Nu mă lăsa, neneee! Nu mă lăsa aici, că mi-e foame și mi-e frică! Fie-ți milă de mine, că sunt singur… te rog, nu mă lăsaaa… Măcar seara asta… nu vreau să dorm în pădure… nu mă lăsa, nene… că sunt cuminte și ascultător… nu mă lăsaaa… plângea bietul Pui Alnimănui în timp ce omul se îndepărta, privind înapoi.
-Lasă-l, a zis Copacul, îmbrățișându-l cu crengile. Nu mai plânge! Omul ăsta are sufletul mai aspru decât scoarța mea. Hai, nu mai plânge, îmi spune mie inima că are să treacă pe aici și un om bun.
Nici nu și-a terminat vorba Copacul și s-a auzit alt huruit de căruță. Venea de data asta pe cărare o căruță trasă de un singur bou. În căruță ședea un om cu mustățile mari cât vrăbioiul, care mâna bouleanul și cânta.
-Nene, te rog, nu te oprești puțin, că vreau să te rog ceva? a zis copilul. Eu sunt orfan, mă cheamă Pui Alnimănui. Nu vrei să-mi fii tătic?
-Ia te uită! Tu de unde ai apărut, copile? s-a mirat omul, privindu-l cu atenție. Ho, hoooo! a strigat el, oprind boul și coborând din căruță.
-Nene! Nu vrei să fii matale tăticul meu? Să știi că am să fiu cuminte și ascultător, n-am să-ți ies din vorbă… De când mă știu, eu nu am nici tată, nici mamă. Acum am plecat în lume să-mi caut un tată.
-Măi copile, cum să-ți spun… s-a scărpinat omul în cap. Eu sunt om sărac și am acasă nevastă și puzderie de copii, prea multe nu am să-ți dau, că abia ne ajunge mâncarea pentru cei care suntem…
-Dar eu nu mănânc mult… a îndrăznit să zică Pui Alnimănui, mă mulțumesc cu puțin…
-Eeee! Dacă-i pe-așa, hai cu mine! Unde mănâncă o droaie, nu se cunoaște o gură-n plus… a zis omul, urcându-l în căruță.
-Tată, tăticule, așa-i că de-acum ai să-mi fii tătic?
-Așa-i măi copile! spuse omul, strângând-ul la piept. Hai acasă!
Pui Alnimănui a început să plângă încet când a dat de căldura pieptului. Omul l-a simțit și a înțeles că nu de mâncare avea mare nevoie copilul acesta. Au ajuns în fața unei căsuțe mici și omul a oprit căruța la poartă.
-Măi nevastă! Vino să-ți arăt ce minune am găsit când veneam de la târg! a strigat el.
Și iaca, a ieșit din casă o femeie frumoasă, iar după ea mulți copilași cu părul bălai, care mai mici, care mai mari.
-Tată, tată, ce ne-ai adus? întrebau ei, sărindu-i omului de gât.
-Uite, v-am adus un frățior, a zis omul. Nevastă, acesta-i un copil sărman, fără părinți, care nu știe ce-i aceea îmbrățișare.
-Vai, sărăcuțul de el, a strigat femeia, deschizând larg brațele. Hai la mama!
Pui al nimănui credea că e în rai. Simțea că plutește de fericire, până într-al noulea cer. Stătea lipit în brațele calde ale femeii ce mirosea a flori.
-Dar ce făcuși frățioare, aduni cerșetori din pădure? s-a auzit un glas aspru.
Să vezi poznă, vorbea peste gard omul cel rotofei, care avea case mari și gospodărie bogată. Era taman acela cu care se întâlnise Pui Alnimănui mai devreme, în pădure și era frate și vecin cu tatăl cel sărac.
-Ha, ha, ha! Copii îți mai trebuiau, că în rest, aveai de toate… Deștept mai ești, frățioare!
-Vezi de treba ta, frate, că știu eu ce fac! a răspuns tatăl. Doar nu era să las copilul în pădure…
-Chiar așa, spuse batjocoritor fratele cel gras. Nu ai după ce bea apă și aduni copii de pe drumuri… Alții găsesc un iepure, sau un pui de porc mistreț, ca să aibă ce mânca, tu, găsești copiii altuia… De unde știi că nu-i pui de golan sau de hoț? Crezi că n-a ieșit și în fața mea să cerșească? Dar eu l-am gonit cât colo…
-Ba, eu nu-l gonesc, frate și îl cred pe cuvânt. De azi înainte, acest copil va fi al meu. Va avea tată, mamă și frați.
-Ai să vii la ușa mea după mâncare, sărăntocule! a strigat fratele cel gras. Mai bine de mine, că n-am copii. N-ai copii, n-ai griji…
Dar nu-l mai asculta nimeni. Tatăl intrase în casă, îmbrățișând copiii la grămadă. Mama le puse de mâncare, apoi se spălară și se culcară. Pui Alnimănui dormi cu trei frățiori în același pat. Dar nu era suflet mai fericit ca al lui în noaptea aceea!
Vezi că din ziua cu pricina se schimbă și norocul în casă. Pe ce punea mâna tata, sporea. Vaca îi făcea cei mai frumoși viței, pământul dădea rod bun, nu-l bătea piatra și nu-l strica vântul.
Pui Alnimănui ajuta ca un om mare, tată-său avea încredere să-l trimită singur la târg. La școală, Pui Alnimănui a învățat repede și bine, ajungând din urmă și depășind cu mult pe cei de vârsta lui. Iar atunci când crescu, se făcu învățător în sat.
În timpul acesta, fratele cel rotofei se împuțina de la o zi la alta. Averea-i scădea, nevasta i-a plecat de acasă, iar el s-a îmbolnăvit, a rămas o umbră din omul cel gras de odinioară și nu mai putea munci deloc.
Dar tot a avut noroc, căci frate bun ca al lui nu se mai văzuse… Fratele, dimpreună cu nevasta, copiii și cu Pui Alnimănui, l-au poftit să trăiască pe lângă dânșii, fără griji…
Și uite așa sunt fericiți și acum… de la ei vin, de la petrecerea de nuntă.
Căci azi, Pui Alnimănui s-a însurat cu o fată frumoasă și vrednică…
Sursa foto: 7est.ro
