Animafilm prezintă…

Despre diafilme povestim astăzi. Sunt și ele părți ale copilăriei noastre, cei care am stat cu cheia de gât. Niște cutiuțe de plastic cu role colorate pe care le proiectai cu ajutorul unui aparat. Era una dintre ofertele tentante ale regimului, dat fiind că programul singurei televiziuni nu presupunea nimic interesant pentru un copil. Diafilmele, produse în cadrul Studioului Cinematografic Animafilm începând cu 1964 erau de fapt niște benzi de celuloid care conțineau mai multe diapozitive însoțite de texte explicative. Dar sărim peste detaliile tehnice, peste cât de tare se încingeau autohtonul aparat Diascol (de care am avut și eu, primit de ziua mea, prin 83) sau mai vechiul Etude 2c (produs de prietenii sovietici). Prefer să vorbim despre magia care te cuprindea copil fiind, atunci când seara, înainte de culcare, proiectai pe ușă (sau pe unul dintre pereții fără decorațiuni cu rol) poveștile din cutiuță. Partea de asistență era asigurată de obicei de un adult care citea scrisul de la fiecare imagine – deși le știam pe de rost.

Eu nu le mai am pe ale mele, s-au rătăcit de-a lungul anilor. Dar le rețin bine pe unele dintre ele, ba chiar cred că și cu detalii. Din Scufița Roșie îmi amintesc de rochia roză a mamei din imaginea când îi dădea acesteia coșulețul cu bunătăți, firele de păr ciufulite de pe botul cumătrului lup, ghemuit cuminte în pat, cu o bonețică alba și creață pe cap. Mai rețin poarta mobilă și hersa de la palatul reginei din Alba ca Zăpada, chipul frumos și delicat desenat al protagonistei (mai ales în imaginea în care dormea în pătuțul piticului). Vizualizez și cum turtița (din povestea omonimă) alerga veselă pe pod si apoi finalul în care o vulpe cu ochi verzi și migdalați mușcă din turtiță (o turtiță tristă, cu trăsăturile căzute, care n-are încotro și se lasă mâncată!), penajul colorant al cocoșului din Punguța cu doi bani, nasul mare al băbuței din Neghiniță, frumusețea și vioiciunea desenelor din Capra cu trei iezi (o casă moldovenească superbă în planul imaginilor), pantalonii albaștri si tricoul portocaliu al lupului din Cei trei purceluși și puzderia de draci care îl înconjurau tropăind pe Păcală în Moara dracilor (vară-mea își punea măna la ochi când îi vedea!).

Sunt stimuli și clișee la care reacționăm probabil și acum cu oarecare nostalgie. Mirosul de plastic ars al aparatului de proiecție care se încingea după trei diafilme, fâșâitul de celuloid al rolelor colorate, izul de praf al cutiilor de carton în care le țineam, caracterul familiar al majusculelor aurii sau roșii. Ciudat este că dacă ai un diafilm și un aparat știi exact cum să procedezi, sunt niște mișcări stereotipe care nu te părăsesc niciodată… Cred că și câteva replici îmi mai amintesc din texte: „Turtiță rumenită, am să te mănânc! Ba, mai bine stai să-ți cânt!” Cel mai tare mi-a sunat în gânduri întrebarea Elefănțelului curios: „Ce mănâncă un elefănțel curios la cină?”…

Foto de pe http://3.b.blogspot.com/-S3QnJBJr29s/UzrODcsFh6I/AAAAAAAAAwc/4vwBaBYmOxw/s1600/Animafilm1.png