Shukrun

Pare-mi-se că în arabă, mulțumesc se spune shukrun. Așadar, am zis și eu ca toată lumea, după ce stewardesa de la Qatar Airlines, cu un zâmbet larg și buze vopsite grena precum uniforma, mi-a făcut semn să iau o bomboană din bolul pe care îl ținea în brațe.

Mergeam în Shanghai, la o întâlnire de afaceri. Eu eram interpret sau cum i se mai spune omului cu o mie de antene ridicate și cu tot atâția ochi, capabil să fie prieten cu toată lumea și să mănânce cu un blocnotes lângă el. De multe ori, mi se răcea mâncarea…

Șeful meu, iranian, din motive economice, mi-a propus să vin singură până în Teheran, să urmăm apoi ruta Teheran-Dubai-Shanghai.

Am ajuns în Dubai. Dincolo de geamurile înalte ale aeroportului, sclipea în soare Burj-al-arab-ul. Eu îl țineam în mână, drept magnet de pus pe frigider.

Zborul spre Shanghai: lung și obositor. Am luat masa, ni s-au dat pături și la un moment dat, am adormit. M-au trezit coatele șefului, când se scărpina. Râca-râca. Știu că îi spuneam să nu mă atingă. În sfârșit, am ajuns. De la aeroportul Pudong, ne-am dus la un hotel la care mai fuseserăm în alte dăți. Lângă el, răsărise un bloc înalt. Parcă data trecută nu era, mă întrebam. Am semnat  două seturi de hârtii, pentru amândoi. Îi arătam șefului cu degetul unde să semneze și el desena o buclă și niște bastonașe.

Se tot scărpina pe mâini. Făcuse ditamai labele. Când m-am uitat la fața lui, am văzut că i se umflase buza de sus, ca un acoperiș, pe mine nu mă plouă, îmi venea să-i zic.

Era spre prânz. La ora patru după amiază trebuia să ne întâlnim cu agentul nostru, Tom, care mai aducea pe cineva. Eu nu am avut nimic, pentru că am stomac de câine. Nu-mi place, nu mănânc, sau nu îmi pun toți dinții la treabă. Șeful dădea să se transforme. Cu botul umflat și cu barba, nu mai semăna a om. Am întins-o spre recepție și am cerut adresa unui spital.

Spitalul fusese construit de către francezi și, drept să vă spun, nu prea am văzut pacienți și era curat lună. Doctorița care l-a luat în primire vorbea o engleză clară și părea foarte de treabă. Am completat un maldăr de formulare pentru un card. Șeful a semnat hârtiile, buclă cu buclă. A urmat un mic interviu. Doctorița l-a luat cu frumosul. A fost întrebat ce fel de carne consumase în ultimele două săptămâni, mai cu seamă în ultimele 24 de ore. În Iran, se consumă cel mai mult carne de oaie. Nu avusese nimic înainte. Din avion era problema, de la carnea tare și de la sosul cu miros de scorțișoară.

– Aveți urticarie, i-a spus doctorița și l-a dat pe mâna unei asistente care l-a băgat într-un cabinet, să-i facă o injecție.

Când a ieșit, șeful mi-a zis:

– Știi, nu m-am întins pe pat, am stat pe un scaun, în China așa se face o injecție, u-șor, a silabisit el.

Părea mulțumit. Până la întâlnirea cu oamenii, nu i-a mai rămas niciun semn. Mă întrebam ce fel de carne mâncaserăm în avion.

În lift, am încercat să-mi dreg privirea obosită. Puteam să jur că în apele oglinzii o cămilă era acolo și se zbătea.

Tot sejurul am căutat să mâncăm numai buruieni sau ceea ce puteam să recunoaștem și odată, când Tom mi-a întins amabil un bol cu supă de țipar, l-am refuzat cu un zâmbet reușit, Nu, Tom, mulțumesc, în timp ce în gând continuam lupta:

– Cămila s-a dus, dar de șarpe, cine se atinge?