Copilul…

… din mine mai există, e partea mea vie și caldă, cea autentică, de fiecare zi. Îl port acolo, înăuntru, mototolit uneori, împăturit impecabil și împopoțonat cu panglici roz alteori, autoproclamat cuminte, însă atât de rebel cât îmi poate îndura osatura (între moderat și excesiv de nonconformist). I-am pus și ochelari (declarați „de vedere”), de pe vremea când exteriorul meu i se potrivea prea mult, pretinzând că e miop, mult prea studios și sfios și că nici cu ei nici fără ei n-o să vadă decât ceea ce trebuie, ceea ce-i voie, ceea ce-i drept: lumina, munca, înghețata, prietenii și unele cuvinte (înțelepte) prea evidente ca să nu-i răsară în cale. Și, pentru multă vreme, nimeni nu mi-a ghicit taina, pe după vorbele și acțiunile oficiale comme il faut. Debitam atât de convingător tot ceea ce doreau adulții s-audă, încât puteam face în voie prostioarele pe care îndrăzneam să le plănuiesc, căci nimeni, niciodată, nu își închipuia c-aș fi putut fi capul răutăților tocmai eu, cea sage comme une image… Na, că vă spun acum (oare ce-o să mai credeți despre mine?), eu am spart geamul pentru care l-a pălmuit atunci mama pe Dan, și nu din pricină c-aș fi fost agresată, nici din greșeală, ci de ciudă că tocmai el, fratele meu mai mare, nu mă asculta. Apoi am plâns, fără să mărturisesc nimic, iar mama nu suporta să vadă lacrimile îngerașului de mine, așa că a încasat-o fratello mio, mi-a plătit el cioburile. Am pătimit, după aceea, căci nu se putea ca dragul de Dan să lase nepedepsit un astfel de afront, însă am îndurat cu bucurie represaliile, căci ce satisfacție poate fi mai mare (la cinci ani, când e evident că ești Buricul Pământului) decât puterea pe care o ai tu, cea mai mică, de a dicta subliminal, de-a dreptul telepatic, pedepse pentru concurentul tău la dragostea celor din jur? Pentru ca apoi doar Prințesa-victimă, toată plânsă, să se mai bucure de întreaga atenție a lui Mami-și–Tati, de mângâieri și bomboane…

Ne naștem oare egoiști, sau devenim? Și cât sunt de pertinente studiile celorlalți referitoare la reacțiile noastre, atâta timp cât nu ni le cunosc cu adevărat decât pe cele exterioare și le minimizează pe celelalte, standardizându-le? Copilul din mine a început prin a fi răsfățat (mi-o spun amintirile mele), prin a fi convins că totul i se cuvine, pentru că el este Neasemuitul, Cel Așteptat. Nu știu prea bine nici acum care a fost momentul în care și-a dat seama că există și alții în jur și că menirea lui nu este narcisismul și nici răutatea. Să fi fost oare clipa în care i-am văzut la Teleenciclopedia pe copiii aceia subdezvoltați din Africa și mi s-a părut atât de îngrozitor faptul că nu îi puteam ajuta, încât am plâns? Fără lacrimi de crocodil, în seara aceea. Sau poate că s-a întâmplat cu altă ocazie? Cert este că de multă vreme copilul din mine nu e doar responsabilul cu joaca și bucuria, ci și cu Revolta, e rudă cu toți năpăstuiții fără vină, și ar porni zilnic revoluții, dacă nu l-ar trage de mânecă partea mea rațională. Nu, nu e impecabil, și nici nu poate fi, căci face parte din mine, cea supusă Greșelii. Mai bombăne uneori, își ia până și jucăriile și vrea să plece, alteori, e câteodată cumplit de irațional și insistă ca totul să se întâmple astăzi, și nu mâine. Se joacă și glumește în cele mai nepotrivite momente, chiar și atunci când nu e cazul s-o știe și alții, când imaginea mea exterioară se cuvine să fie extrem de sobră. Din când în când țipă la mine, sau plânge diluvian, mă sfâșie și-apoi mă mângâie, mă întoarce pe dos. Copilul din mine crede însă (încă) în dreptate, în meritocrație și frumusețe, în legi și în surâsuri, chiar și în norii de pe cer, până și atunci când prevestesc furtuna. Crede în curcubeu și în ziua de mâine și se luptă pentru ca realitatea lui cea atât de colorată și clară, declarată de sceptici utopică (până și de mine, uneori), să devină Calea. Copilul din mine se bate voinicește (ca-n povești) cu hidrele, căci el știe una și bună, de demult: că Binele învinge până și balaurii cu șapte capete și zmeii. Și taie zilnic și cu nesaț capete grotești, plânge atunci când ele se refac și mai hidoase, și râde atunci când își amintește de sfârșitul legiferat, deci bătut în cuie, al Poveștii. Așa e scris să fie, iar luna de pe cer stă mărturie că până și stelele se vor alinia, în vremurile noastre, nu doar în povești vânătorești, pentru a face prorocita Dreptate. Și dintre atâtea realități alternative închipuite de cei (mai mult sau mai puțin) înțelepți, o tot alege, zilnic, pe cea pe care i-au descris-o demult cărțile, părinții și bunicii, pe cea atât de așteptată și de dreaptă. Mă ține strâns, să nu-mi confund destinul cu un altul, să nu demisionez, să am răbdare și în locul lui. Și speră. Căci încă mai vede, în multe priviri adulte (prin alți ochelari și printre alte riduri), alți copii, la fel de hotărâți și de convinși că binele se propagă – chiar și cu ajutorul unor paloșe de lemn, la nevoie. Și luptă, târându-mi cu nonșalanță zdrențuitele temeri și deziluzii, anihilându-le din mers.

«An, tan, tichi tan! Urechilă căpitan, Lupul tremură pe scară, iar tu ieși afară!» Ieși de sub masă, mai întâi! Ieși, copilule, la ferești, și-apoi afară, cu Căpitanul (și cireșele) înainte, spre însoritele zări, căci Răul tremură, iar Lumea e a ta.

Copilul din mine încă mai speră, și vă zâmbește, dragi copii de orice vârstă. Cu gândul la însorita zi de mâine.

(sursa foto: pixabay.com)