Viespar de tren

Pavană în peisaj marin – 4

Ţi-ai găsit să aflăm şi noi un locşor mai ca lumea să ne întindem ciolanele. Parcă dăduse strechea în toţi şi se cărau cu căţel şi purcel din oraş, târau după ei gea­mantane burduşite şi boccele. La casa de bilete se îmbul­ziseră unii peste alţii, năduşeau, chirăiau, se călcau în pi­cioare, îşi smulgeau nasturii. Norocul nostru, greşise unul şi cumpărase un bilet mai mult, a întrebat cine-l vrea. Nici nu oprise muzicuţa şi i-l smulsesem din mână, pentru Anamaria. Noi oricum n-aveam de gând să ne cumpărăm bilete, dar nici nu plecasem bine şi ea începu­se să se miorlăie că nu poate călători altminteri. Hotărâsem să-i facem pe plac măcar la început, n-avea rost să ni se urce sângele în cap, deşi de ponoase ştiam noi că n-o să scăpăm. Fă-te miere, că te vor mânca muştele.

Pe peron, alt viespar. Ăştia voiau să spargă norma! Aproape că mirosea a balamuc. N-aveai unde să arunci un ac. Cu greu, mai dând din coate, mai scuzându-ne, mai zicând unuia să lase trombonu’, ne-am făcut loc mai în faţă. Ne-am căţărat zbierând şi noi, la fel cu ceilalţi şi-am găsit cu chiu cu vai nişte locuri pe culoar, în drep­tul unui geam. Parcă s-adunaseră toate mirosurile din lume, sudoare, ceapă, roşii terciuite, pipi, salam, ţi se făcea greaţă chiar şi cu geamul ăla deschis. Numai să fi zis vreunul să-l închid, atât i-ar fi trebuit, i-aş fi zbierat să-i tacă leoarba cât ai zice peşte.

Ne-am înghesuit fiecare pe bulendrele lui, doar pe puş­toaică am lăsat-o să stea pe cortul lui frate-său, la mijloc. Lângă mine se ghemuise, ciucit, mutul. În partea ailaltă, Vladian cu chitara lui şi Baronu. Mai încolo era o gră­madă de puşti gălăgioşi puşi pe bancuri şi zbierete, mi-am zis că trebuie să-i ignor cu totul. De partea astălaltă, erau vreo patru soldaţi, cu bonetele vârâte în centură, prăfuiţi cât cuprinde, care au moţăit mai tot timpul cu frunţile lipite de geamul lor. Când nu dormeau, schimbau două-trei vorbe şi fumau mahorcă. La început îmi venea să scuip de scârbă, dar m-am obişnuit repede şi cu fumul, şi cu duhoarea acră de transpiraţie. Jarcaleţii cred că nu-şi mai schimbaseră cămăşile în care năduşiseră bine de vreo sută de ani.

Ne-am înghesuit la jumătatea vagonului, holbându-ne la ăia de pe peron rămaşi cu buza umflată şi înnebuniţi că n-apucă să pună şi ei piciorul măcar pe o treaptă a scării. Era vizibil că ne invidiau, de parcă pentru noi ar fi fost mare chichirez. Alţii se tot frăsuiau de colo-colo, trebuia să-ţi sugi burta şi să te lipeşti de perete să poată trece cu paporniţele, geamantanele, coşurile, pălăriile cât roata carului şi undiţele pe care, mai că nu ni le vârau în ochi. Se du­ceau cale de trei sute de kilometri şi-şi cărau toată casa cu ei. Asta n-am să pot s-o înţeleg niciodată! Ce mă înnebunea era că zbierau tot timpul, strigau să li se facă loc, de parcă noi ăştilalţi ne-am fi lăfăit ca prinţii, se che­mau unii pe alţii peste capetele tuturor, pierdeau câte ceva şi se întorceau şi iar trebuia să te lipeşti de perete, cu burta suptă lângă şira spinării.

Noroc că după vreo jumătate de ceas a pornit în sfârșit şi trenul, gâfâind de atâta popor. Fojgăiala s-a liniş­tit după o vreme, mai era doar câte unul care se afla în treabă şi căuta naiba ştie ce, deşi sărea în ochi că decât să te strecori prin sita de piei năduşite şi maldărul de geamantane, mai bine ţi-ai pune capăt zilelor. Însă mi­nunat era că mai venea o pală de aer şi se mai putea res­pira.

Ne-am chiorât o vreme în noaptea care se lăsase din­colo de geam, dar n-aş spune că vedeam mare lucru, în afara câte unei lumini galbene ce păta întunericul. Cumplită orbecăială! Ne-am zis să facem câtuşi de puţin ceva ordine, că doar nu era să mergem o grămadă de ceasuri în picioare şi hurducăiţi de trenul care oprea ca un mărfar în toate haltele. Puştoaica şedea pe cortul lor, Baronu s-a înghesuit lângă ea, călărind un rucsac mare şi roşu, în care-şi avea şi Vladian trenţele, ăsta s-a aşezat pe jos cu chitara în braţe, eu mi-am vârât între picioare un rucsac ce aducea mai curând cu o bocceluţă în care aveam vreo trei-patru cârpe şi câte ceva pentru ghiozdan, dar rămăsesem în picioare şi mă tot încăpăţânam să descopăr vreo sperietoare dincolo de geam. Pentru mut era cel mai simplu, n-avea nimic cu el.

— Parcă am fi fugit de-acasă, aşa arătăm, spunea Baronu.

Soră-sa a izbucnit într-un râs ascuţit, arătându-şi un şirag de dinţi mărunţi şi nemaipomenit de albi. În viaţa mea n-am văzut dinţi de culoarea aia, pe-ai mei să-i frec şi cu cenuşă, n-or să ajungă niciodată atât de strălucitori.

Pe urmă a început să ne înşiruie a zecea oară ce are ea de gând să facă la mare, cât o să înoate şi ce neagră o să ajungă, de n-o s-o mai recunoaştem nici noi. De parcă numai asta ne stătea pe suflet. O fi ea un boboc de fată, dar îmi cam mirosea că ne-am băgat slugă la dârloagă. Ne uitam la ea dând din cap, dar era vizibil de la şapte poşte că fiecare se gândeşte la altceva. Până şi flecarul de frate-su, de gura căruia trebuia să-ţi astupi urechile, parcă o băgase pe mânecă şi tăcea mâlc. Asta ar mai fi trebuit, să înceapă să-i cânte în strună, i-aş fi retezat-o urgent, încă mai aveam un dinte contra lui. Da’ se vede că nu-i băiat prost şi nu l-a scos mă-sa abia ieri la biserică, simţea că o scânteie ar fi aprins totul şi îşi vedea de ale lui. În fond, nu băteam atâta drum cu jarcaleţii lângă noi doar s-o vedem pe puştoaica de soră-sa cum se prăjeşte frumu­şel şi pe-o parte şi pe cealaltă. Aveam acolo o treabă care nu era chiar simplă!

Vladian ştia cel mai bine asta şi cred că o şi gândea. Nu mai scosese cam de multişor nicio vorbă. Mângâia rar gâtul chitarei, a ciupit de câteva ori coardele, a îngânat abia şoptit o melodie şi câteva cuvinte şi s-a oprit. Din partea mea, bine a făcut, n-aş fi suportat să-i aud pe puştii ăia gălăgioşi repezindu-se la el, cerându-i s-o cânte p-aia cu căciula, sau p-aia cu părinţii.

Să treacă vremea mai repede, mi-am zis, să mai sorb ceva înţelepciune. Port cu mine oriunde, în buzunarul de la spate al pantalonilor, o carte cu proverbe. Cam jer­pelită şi soioasă, dar încă nu-i curg toate foile şi se poate citi. O frază — două, pe urmă o închid şi mă dau de ceasul morţii să înţeleg toate dedesubturile. Eu zic că face mai mult decât romanele alea de amor după care se înnebunesc unii. Dacă pariam că e la locul ei, în buzuna­rul de la spate, aş fi câştigat negreşit. Meritam şi eu să câștig.

M-am aşezat pe vine lângă mut, şi-am deschis cartea. Mă privea intens, parcă s-ar fi temut de ceva. I-am făcut cu ochiul şi mi s-a părut că s-a destins. Poate nu mai umblase cu trenul. Poate îi era teamă de tot ce-o să ur­meze. Poate nici nu înţelesese unde mergem. M-am între­bat dacă am făcut bine că l-am luat. Să nu mă gândesc că-i a cincea roată la căruţă, mi-am spus mie însumi ce îi spusesem Baronului: e puternic, ne poate fi de ajutor, nu-i prost deloc, citeşte pe buze, se pricepe la mulţime de lucruri. Asta era o vorbă aruncată în vânt, habar n-aveam dacă se pricepe la ceva. Cu mâna pe inimă nu pot spune decât că-l ştiu de vreo câţiva ani, că n-a avut vreo ceartă cu nimeni, că l-am văzut de câteva ori privindu-l cum desenează pe pictorul care mi-e vecin şi ăsta îi explica nu ştiu ce. Dar m-a dat gata când l-am surprins scoţând dintre gunoaie ziare şi reviste rupte şi cărându-le în coşmelia lui şi, pe urmă, citindu-le! Nu l-aş fi crezut în stare. Un tip din ăsta e mai valoros pentru mine decât toate fetişcanele sclifosite din lume, oricum ar arăta el. Şi mutul, chiar aşa cu părul lui sârmos şi vâlvoi şi cu cocoaşa aia cocoţată între omoplaţi n-arăta rău deloc!

„Nu tot ce vine de la vacă e unt.“ Ţi-ai găsit peste ce-mi căzură ochii. Vorba asta avea să-mi dea de rumegat toată noaptea. Am recitit-o de câteva ori şi pe urmă am închis cartea, fără s-o mai vâr în buzunarul pantalonilor.

– Grozav mai merită să te cari din oraş, dracului, am spus.

– Să te duci oriunde, numai să laşi în urmă senzaţia aia că eşti închis fără treabă într-o cuşcă şi că lumea toată te apasă cu orizontul ei strâmt.

Parcă îmi luaseră vorbele din gură. Am vrut să râd ca de-o chestie hazlie, dar n-a ieşit decât un rânjet. Aproape că mă simţeam sufocat de vorbele mari ce-mi stăteau în gât, gata să iasă în lume. Dar n-am spus nimic. Nu ştiu de ce oamenii se ruşinează de ideile şi de vorbele mari şi când le spui se uită la tine cu milă şi suficienţă mai că-ţi vine să intri în pământ de prostia făcută. Care prostie? M-am cam săturat să tot spun una şi să gândesc alta.

– Voi ce credeţi, o să am vreo şansă? l-am auzit pe Vladian. Încă mai ciupea rar şi neatent corzile chitarei:

– Nu fi beşleagă, doar n-am pornit la drum să ne aflăm în treabă, i-a răspuns Baronu.

Mă mânca limba şi pe mine, n-am răbdat:

– Pe umeri or să ne-aducă înapoi şi dacă n-or s-o facă sunt nişte proşti.

– Şi pierzând ei, noi tot ne-alegem cu ceva, a mai spus Baronu.

Puştii ăia de lângă noi au început să râdă dintr-odată cu sughiţuri, spusese vreunul vreun banc mişto.

– Grozav mi-ar plăcea acum să dansez, s-a băgat în vorbă şi Anamaria. Tu să-mi cânţi şi eu să mă-nvârt până-mi pierd suflul.

Ne-am uitat la ea şi am tăcut iar mâlc. Dacă o duce in felul ăsta, n-o să fie multă vreme linişte între noi. Încep să-i înţeleg pe ăia care spun că decât o femeie alături preferă prietenia unui cal, sau îşi iau pur şi simplu câmpii. Şi totuşi când îmi amintesc de povestea aia cu Alida, nu mai ştiu cine are dreptate. Cred că dacă ar veni mâine să-mi spună că suferă cumplit în continuare şi că nici măcar nu era moartă după studenţelul ăla, aş fi îndem­nat iar să-i atârn viitorul la picioare, deşi ar trebui să-mi sară în ochi că sunt prost ca noaptea. Sex tare. Sfinte Sisoe! Şi tu simţi că-ţi fuge pământul de sub picioare…

A mai trecut în felul ăsta o vreme în care trenul se târa ca un mormoloc din haltă în haltă, mă chioram în întunericul de dincolo de geam să descopăr altceva decât vreo lumină galbenă şi îndepărtată, îmi mai lipeam uneori spinarea de perete să treacă vreunul care avea mâncărici şi-i ardea de vânzoleală, aspiram fericit fumul şi parfumul jarcaleţilor de lângă mine. Mai aveam atâta de mers, că mi se părea că o să treacă o viaţă. Nu spun că dacă ne flenduram la ora asta pe bulevardul majestuos şi pustiu din oraşul nostru ar fi fost mai mare scofală, dar nici aşa să înţepeneşti într-un picior ca un cocostârc o noapte în­treagă. Nu ştiu ce gândeau ceilalţi, dar mie nici nu-mi trecea prin cap că am putea moţăi puţin. O trăseseră pe dreapta mai toţi de prin compartimente, dar n-avea de ce să mă mire, câte bordeie, atâtea obiceie. Şi pe urmă, nu era să fim noi mai prejos decât puştii de-alături care se tot hlizeau, şi să coborâm drapelul. Băieţii se grozăveau din nou trăgând cu extaz din ţigările lor puturoase, miro­nosiţa de Anamaria se făcea că citeşte, eu mi-am scormonit buzunarele şi-am dat peste o gumă pe care o mai meste­casem, dar încă mai avea gust plăcut. Mutul sta ciucit în continuare, uitându-se la noi cu nişte priviri de iepure speriat. De data asta nu i-am mai făcut cu ochiul, dacă tot a ieşit în lume, trebuie să se mai obişnuiască şi el cu necazurile, n-o să fac mereu pe dădaca, să-l liniştesc.

(din romanul ”Pavană în peisaj marin”, Editura Cartea românească, 1988)

(sursa foto: click.ro)