Comparaţiile şi compensaţiile

În adolescenţă, la Rădeşti, îmi plăcea să macin porumb. Îmi dădea un sentiment de bărbăţie încărcarea sacului cu boabe galbene din hambar, aducerea lui până la moara electrică, asumarea responsabilităţii pornirii morii, care era trifazică, apoi ridicarea pe umăr a sacului şi turnarea a aproape jumătate din conţinut în acea cupă. Ea arăta mai degrabă ca o piramidă întoarsă, cu vârful spart, prin care boabele porneau la vale, spre măcinare. Într-un zgomot infernal, supravegheam să nu intre bucăţi rupte de cocean şi să „înfunde” moara, ca la final să iau sacul celălalt, care fusese prins sub acea cupă, cu angrenajul care măcina porumbul. Şi s-a făcut făină de mălai.

Nu era mare filozofie. Luam acel sac aproape plin şi îl turnam într-un recipient metalic. Încăpea de parcă ar fi fost turnat anume pentru cantitatea pe care o măcinasem, îmi plimbam câteva secunde mâinile prin făină şi o lăsam să-mi scape printre degete, ca pe nisipul unei veri toride, apoi îi puneam un capac. A doua zi, acea făină devenea „tiricari” pentru găini sau „făină de mălai” pentru porci.

Sincer, îmi plăcea această muncă mai mult decât multe altele. Să fi avut ceva din gena morăritului, de la bunicul patern, Ion Predescu din Nemoiu, ceva din spiritul sisific al bunicului matern, Salcă Nicolae, care cu cât îl punea viaţa mai greu la încercare, cu atât mai mult se ambiţiona. Şi aşa a făcut, cu „mâinile estea” cum îi place să spună şi azi, multe lucruri bune pentru gospodăria lui dar şi pentru alţii.

Acel efort îmi dădea sens, aşa cum sens mi-au dat întotdeauna dezbaterile vii, provocările în sens bun, căutarea soluţiilor la problemele sufletului şi de viaţă, comunicarea, pe care o consider izvor de tămăduire sufletească, atâta timp cât ea este şi în sens, nu doar în formă.

Când ni se pare că am suferit o nedreptate, alinare ar trebui să ne fie toate momentele bune care ni s-au întâmplat. Spre exemplu, binele primit de la cineva într-un moment mai complicat, o idee a cuiva care cândva ne-a salvat, compensaţiile vieţii pe care le putem depista printr-o simplă comparaţie cu a vieţilor altora. Recunoştinţa – memoria binelui care ni s-a făcut, adevărată făclie în a avea motive ca noi să fim buni, nu condiţionat, ci pentru că avem exemple că se poate şi implicit lumea să fie mai bună.

Din păcate, în spirala percepţiilor noastre despre lume şi viaţă noi mergem înspre negativ. Invidiem, deci ne subordonăm sufleteşte. Semn de slăbiciune sufletească. Mai concret, cel care recunoaşte că invidiază, admite că este inferior, îşi subevaluează tot ce are în detrimentul a ceea ce râvneşte într-un anumit moment de viaţă, habar neavând dacă ar putea ţine de ar avea. Mă simt bogat că n-am acest sentiment chinuitor.

Vorbele. În balanţa vieţii, pe care stau bunele şi relele noastre, se găsesc de asemenea alte mici balanţe, poate zeci, poate sute, poate mii. Ele sunt balanţele faptelor şi a vorbelor noastre în relaţia cu fiecare om pe care l-am cunoscut mai mult decât episodic. E o chestiune de logică simplă că argumentul care ar trebui să primeze, după depăşirea unor momente emoţionale, este cel care atârnă mai greu. Aici însă percepţia noastră personală este mult supraevaluată. Mai simplu spus dăm valoare mult mai mare decât este cazul unei înjurături, pe care şi noi o intuim ca fiind spusă poate la supărare, decât unui întreg istoric pozitiv legat de persoana care ne-a înjurat. Tocmai de aceea consider că atitudinea doare mult mai tare decât un cuvânt. Necunoscându-te, nefiind capabil să realizezi tu însuţi ceea ce transmiţi, n-ai cum să ai o diagnoză reală asupra stării conflictului în care te afli.

Unii oameni n-au noroc. Vieţile lor sunt poate doar şiruri nesfârşite de cazne pentru suflete chinuite, care se pot mântui dacă înţeleg ceva din chin. Chiar şi aici, dacă nu există cauze medicale, tot un mod de-a interpreta lucrurile primează.

Soluţia nu este să căutăm nefericirea în jurul nostru pentru a ne putea pansa propriile răni, nici să ne acceptăm soarta grea doar pentru că pe lume sunt oameni care se chinuiesc şi mai mult; ci să căutăm neobosit să ne poziţionăm ca rol în lume. Să ne asumăm o misiune, pe care desigur unii o vor nega sau diminua, tot din invidie, din slăbiciune, preferând să blameze decât să vadă partea bună. Că reuşita celor din jur e şi reuşita lor.

Să ne debarasăm noi atât cât stă în puterea noastră de răul pe care suntem capabili să îl detectăm. Există în noi o importantă cantitate de rău care se manifestă prin ipocrizie, minciună, lene, lipsă de recunoştinţă, însingurare, înstrăinare şi negare, evitare etc., toate ostile normalizării relaţiei cu ceilalţi dar şi cu divinitatea. Îmi imaginez Divinitatea ca neuitându-se spre noi până când nu dăm semne că vrem măcar să îndreptăm aceste probleme care ţin de noi.

Ieri, doamna de la magazinul de lângă blocul meu (pe care într-o scriere am menţionat-o că nu mi-a răspuns la salut, iar eu în loc să ignor acel aspect, am întrebat-o uitându-mă în ochii ei de ce nu-mi răspunde), deşi era extrem de grăbită a ţinut să-mi spună: „sunteţi primul om pe ziua de azi pe care îl aud că spune că face foarte bine!” Iar acum, când scriu, mă gândesc dacă n-am fost primul pe care l-a întrebat.

De ce am început cu înclinaţia mea pentru morărit? Pentru că aşa am simţit, să încep cu ceva care mă relaxează şi mă duce într-o lume a unui alt tip de huruit, cel al morii din curte de la Rădăeşti, unde sunt foste dimineţi în care oamenii se mulţumeau şi cu mult mai puţin.

Bucureşti, 17 septembrie 2014