Alex. Ștefănescu 
După ce Andrei Mureșanu își rostește lungul său monolog, vin succesiv în prim-plan, cu monologuri mai scurte, personajele simbolice (le-am mai enumerat: Visurile, Somnul, Vântul, Izvorul, Undele, Delfinul, Ondina, Sirena, Călugărul, Chipul), fiecare însoțit – ca într-un libret de operă – de o indicație privind categoria de voce căreia trebuie să-i aparțină interpretul: sopran, tenor, bariton, bas etc. Dacă aș fi trăit în secolul nouăsprezece și Eminescu m-ar fi consultat, i-aș fi spus că ar fi mai bine să renunțe la această complicare inutilă a poemului, întrucât proiectatele lieduri nici nu completează și nici nu nuanțează discursul confesiv-reflexiv al lui Andrei Mureșanu. Mai rău chiar decât atât, ele dau o puternică impresie de artificialitate, de teatralism desuet care reduce din dramatismul inițial al poemului.
Întrucât poetul a scris totuși aceste texte, nu ne rămâne decât să ne resemnăm și să căutăm în cuprinsul lor fulgurațiile de poezie. Aria pe care urmează să o cânte Visurile – în spectacolul imaginat de Eminescu − se bazează pe o poezioară compusă din câteva strofe cu o metrică bizară – 1 silabă, 6 silabe, 9 silabe, 2 silabe. Fiecare strofă este o demonstrație – trudnică – de concizie:
„Somn,/ Tu al nopților domn/ Ne dă prin a gândului ceață/ Viață.”
Este subtilă ideea că somnul dă viață visurilor „prin a gândului ceață”.
La rândul lui, Somnul (interpretat de un bas, nu ca Visurile − de un sopran!) intervine cu o versificare scrisă la persoana a II-a, ca un descântec de convocare a unor forțe oculte:
„Sună vânt prin frunzele uscate,/ Lună treci prin vârfuri de copaci,/ Tu, izvor întunecate,/ Într-un cântec glasu-ţi să-l desfaci.// Lună! Soră ! pe-a lui frunte/ Stai şi farmăcă gândirea,/ Să trăiască-n vremi cărunte/ Şi să-şi uite toată firea.”
Se remarcă folosirea creatoare a verbului „a desface”: „Tu, izvor întunecate,/ Într-un cântec glasu-ți să-l desfaci.”
Foto: Houasse René Antoine, „Morphée s’éveillant à l’approche d’Iris”,1690
(© RMN (Château de Versailles) / Réunion des Musées Nationaux)
În monologul Vântului, apare o notă de umor – secvență dintr-o comedie a domesticității prezentă în multe poeme eminesciene (de la Cugetările sărmanului Dionis și până la Antropomorfism). Iată ce spune Vântul, la persoana întâi, despre poznele pe care le face oamenilor:
„Eu mă uit printre ferestre/ Cum înconjur oameni masa/ Şi cu degete măiestre/ Eu le spariu toată casa:// Când ca lupul urlu jalnic,/ Când ca mâţa-ncet eu miaun/ Şi trezesc din vis motanul/ Care toarce sub un scaun.”
La un moment dat, pe neașteptate, vine din nou sub lumina reflectorului Andrei Mureșanu, care își declamă discursul-confesiune seara, sub cerul liber, în plină furtună, fără să aibă pe nimeni în preajmă. Monologul său se dezvoltă acum în cu totul altă direcție, aceea a unei povești de dragoste romantice, fără legătură cu reflecțiile asupra condiției umane și a istoriei din prima parte a poemului:
„Cum norii strigă jalnic şi marea sparge piatră/ Şi tunete bătrâne pe-a ceriurilor vatră/ Pocnesc cu-a lor ciocane, moşnegi şi falnici fauri,/ Ei făuresc furtunei coroana ei de aur…/ Se zvârcole în valuri marea cea sură-n veci/ Şi în de stânci schelete, bătrâne, slabe, seci,/ Ea aiurind loveşte./ Colo şi-nalţă sur/ Castelul lung şi rece fantasticul lui mur./ L-a fulgerelor fugă se văd bolţile sparte,/ Iluminate găuri pe generaţii moarte…/ Ah ! în fereasta veche apare-ades, ades,/ Un înger, o femeie cu chip aşa ales!”
Ca și altădată, Eminescu construiește un decor grandios (de data aceasta și sumbru) pentru povestea de dragoste: un castel în paragină, aflat pe malul mării, cu zidurile lovite de valurile furioase pe care le ridică furtuna. La una dintre ferestrele castelului poate fi văzută, iluminată de fulgere, o femeie cu chip ales, de care – putem fi siguri de pe acum – poetul (sau cine vorbește în numele lui) se îndrăgostește.
Să ne întoarcem însă pentru o clipă la descrierea furtunii. De o frapantă originalitate este interpretarea vacarmului făcut de tunete ca… sonorul dintr-un atelier de fierărie în care faurii confecționează coroana de aur a furtunii, lovind năprasnic cu ciocanele! N-am mai întâlnit la Eminescu o asemenea reprezentare a dezlănțuirii stihiilor. Și, bineînțeles, nici la alți poeți.
Femeia de la fereastra castelului nu are identitate. Ne-am putea întreba dacă este posibil ca un bărbat să se îndrăgostească de o femeie despre care nu știe nimic, iar răspunsul este da, în condițiile în care vede în ea ideea însăși de feminitate. În general, în poeziile lui Eminescu nu apar femei, apare femeia, întotdeauna de o frumusețe nepământească. (iar uneori – când poetul are accese de misoginism − de o frivolitate scandaloasă). Feministele de azi s-ar putea indigna luând act de această ignorare a individualității fiecărei femei – noroc că ele nu citesc Eminescu.
Femeia din monologul lui Andrei Mureșanu nu are deci identitate, este misterioasă. Eminescu o evocă în propoziții interogative:
„Dar cine-i ea? Ce vine, ce caută-n castel/ Când marea îşi răstoarnă sufletul ei rebel/ Şi printre stânci de piatră se scutură de spume/ Şi mişcă-nfuriată a valurilor lume… /…/ Şi-n noaptea, care urlă cu surda ei ureche,/ Priveşte ca o lună din zidurile veche?”
Rolurile din Luceafărul sunt aici inversate; bărbatul este cel care o imploră pe femeie să coboare:
„Din crengi de gânduri negre o floare se desprinde −/ Primeşte-o: e iubirea-mi, şi inima-mi ţi-o-ntinde./ Cobori din înălţime: te-ador, te rog, te-invoc/ Cu păru-n flori albastre, pe frunte-o stea de foc./ O, stai! o, vino scumpă, ca fruntea să-ţi desmierd/ Şi-n ochii mari albaştri fiinţa să mi-o pierd… ”
Femeia nu dă curs acestei implorări, chiar dacă discursul de ademenire este compus cu mare artă: „Din crengi de gânduri negre o floare se desprinde −/ Primeşte-o: e iubirea-mi”, „Şi-n ochii mari albaştri fiinţa să mi-o pierd… ”.
Definirea iubirii ca o floare desprinsă din crengi de gânduri negre are o frumusețe stranie, psihotică și pare compusă de un poet din secolul douăzeci.
Următorul monolog este rostit de Somn, numit de data aceasta Regele somn. Eminescu – care este un mare poet al adormirii, al reveriei, al scufundării voluptuoase chiar și în moarte – își oferă prilejul de a descrie spectacolul fastuos al lăsării serii:
„Şi parcă glas de clopot înfiorează sara;/ Pe-a stâncilor lungi colţuri apusul se coboară,/ Stau aurite-n aer… şi-a serii rumenire/ Se-apleacă şi-nroşeşte a mării încreţire/ Şi insulele mândre şi de dumbrave pline/ Par sarcofage nalte plutind pe-unde senine,/ Acoperite numai cu flori şi cu poiene”.
Merită citit, din ultima parte a poemului, și dialogul dintre Călugăr și Chip. Primul dintre personaje este, bineînțeles, un bărbat îndrăgostit, iar cel cel doilea este inevitabila femeie misterioasă care l-a făcut să uite de condiția lui de ascet.
Este memorabil portretul pe care Călugărul i-l face Chipului:
„E albă… -n întuneric văd chipul ei lucind/ Ca pe o tablă neagră o umbră de argint.”
Celesta entitate feminină nu încearcă, asemenea lui Hyperion, să devină muritoare și, prin aceasta, compatibilă cu Călugărul (deși îl iubește), ci îi face cunoscută, într-un mod tranșant, imposibilitatea de a se iubi vreodată la lumina zilei:
„În taină e amoru-ţi… şi-n vecinic întuneric/ Va rămânea fiinţa-mi pentru-al tău ochi himeric.”
(text apărut în România literară nr. 18/ 2018)
