Biciclete, bazuci, cuţite

Fabrica de biciclete era o construcţie imensă, cu un număr secret de muncitori şi muncitoare. Bine aşezată între munţii ce înconjurau oraşul, putea trece neobservată de sateliţii din cer, dacă vreunuia i-ar fi trecut prin microprocesoare să se uite spre lumea noastră ciudată, să vadă ce mai facem noi acolo jos. Cred că începusem să devenim transparenţi, aproape invizibili chiar şi pentru ochiul lui Dumnezeu, care ne uitase. După ce venea toamna şi cădeau frunzele păream cu toţii nişte stafii prăfuite, care ne mişcam ca şi cum n-am mai fi fost siguri că merită să ducem o existenţă adevărată. Mă miram că pământul văzut de sus e descris ca Planeta Albastră, adică uniform de albastru şi de frumos, fără nicio diferenţă de nuanţă acolo unde lumea noastră umplea panorama. Eram într-o fază de mare disperare, cum numai prizonierii pot să aibă. Tot aerul din jur părea infiltrat cu un strat dens de neputinţă şi nepăsare, şi m-aş fi aşteptat ca asta să se vadă cumva de acolo de sus.

Muncitoarele de la fabrica de biciclete aveau un zâmbet de o tristeţe şi resemnare speciale, aşa cum le vedeam în fiecare marţi. Păreau nişte personaje ieşite din cartea lui George Orwell „1984“ pe care o citeam pe ascuns, cu dicţionarul, în acelaşi an cu titlul.

Când intram în uzină, un tip înarmat mă lua sub escorta lui până la cabinetul medical. Simţeai de la început că intri într-o altă lume stranie, cu un aer de ghettou camuflat într-un înveliş cenuşiu, kafkian. Oamenii îmbrăcaţi în salopete de doc nu mişunau de capul lor pe aleile drepte şi egale. Bărbaţii nu purtau în colţul gurii ţigara fără filtru cu jarul ajuns la buze şi păşeau parcă altfel, ca nişte roboţi programaţi.

Clădirile fabricii se întindeau până departe şi păreau o uzină suficient de mare să producă biciclete pentru toată Europa. Podurile şi subsolurile lor puteau să adăpostească o lume nevăzută, paralelă cu realitatea. În oraş se spunea că dacă ai cumpăra o bicicletă şi ai monta-o fără să respecţi instrucţiunile, ar putea să iasă o mitralieră sau o bazukă. Toată lumea ştia că fabrica de biciclete e o mare uzină de armament. Acolo trebuia eu să fac săptămânal controlul ginecologic la cele nimeni nu ştia câte mii de femei. Erau strict programate în pauza de prânz când trebuia să văd în nu mai mult de două ore între 40 şi 60 de femei. Toate erau între 18 şi 42 de ani. În afara acestor limite femeile nu prezentau nicio importanţă, fiind, cel puţin din punctul oficial de vedere al autorităţilor, în afara perioadei reproductive.

Maistrul care avea lista celor programate le încolona şi le aducea la cabinetul medical. Refuzurile erau rare, căci altfel nu-şi primeau chenzina. Acolo am învăţat să mă mişc repede, eficient la rândul meu, ca un robot. Fiecărei femei îi făceam un examen ginecologic sumar şi un Papanicolau. N-am văzut niciodată vreun rezultat de laborator. Nu se presupunea să vorbesc cu ele mai mult decât să le întreb câţi copii au şi când au avut ultima menstruaţie. Adevăratul motiv pentru care era organizată această mascaradă cu pretext uman era depistarea sarcinilor ascunse.

Fiecare fabrică din oraş era supusă acestui triaj macabru. Aici femeile puteau să fie constrânse, luate prin surprindere, la grămadă, ca o turmă închisă în ţarc. Mesajul era clar pentru toată lumea şi ele urau controalele astea, deci şi pe mine. Nu suport să mă ştiu detestat, cel puţin nu la nivelul acesta. Scad în ochii mei şi nu mai funcţionez bine. Aşa că încercam aproape instinctiv să fiu cât mai amabil şi mai politicos cu ele. Vorbeam tot timpul în cele două ore, întrebându-le ce mai fac, cum o duc cu sănătatea, lăsând pe seama asistentelor ultima lor menstruaţie, care devenise o obsesie pentru autorităţi. Am încercat chiar să contactez conducerea fabricii şi să propun o întâlnire cu femeile în care să le explic importanţa reală a controlului ginecologic. Nimeni nu părea interesat de asta, aşa că n-am avut şansa să mă dezvinovăţesc public.

Sala de aşteptare era de fiecare dată plină ochi cu zeci de femei, ca nişte umbre sprijinite de pereţi. Erau toate îmbrăcate în salopete albastre, pătate, mirosind puternic a oţel încins şi praf de puşcă. Când intram se făcea linişte şi auzeam câte un „ăsta e tipul“.

Odată una cu simţul umorului scăpat de sub control rupse liniştea spunând: „ăsta ne caută de ouă ca pe găini“. După care m-au mitraliat cu un râs metalic, nervos. Nu mă priveau cu ură, dar nici nu se uitau la mine ca nişte femei care veniseră la doctor de bunăvoie. Treceam printre ele uitându-mă în jos, ca un vinovat care ştie că va fi achitat de fiecare dată. Dacă aş fi refuzat să merg acolo, ar fi fost grav. Aşa cred, cel puţin, căci nu am încercat niciodată. Niciunul din noi nu avusese curajul s-o facă. Ar fi fost probabil un gest inutil, într-o lume în care nu exista decât supunere. Şi poate că un alt medic ginecolog pe care l-ar fi adus în locul meu nu ar fi pactizat tacit cu ele cum făceam eu.

Se dezbrăcau câte trei deodată, în văzul tuturor, pe o bancă îngustă într-un colţ al camerei de consultaţie. Una ieşea, alta intra.

– Mai repede, vă rugăm, le instruia una din cele două asistente.

Goale de la brâu în jos, atingându-se una pe alta în spaţiul îngust, îşi studiau cu coada ochiului formele goale ca într-o saună arhiplină în care nimeriseră din greşeală. Cuvinte ca „intimacy“ ori „privacy“ fuseseră scoase din vocabularul nostru. „Privacy“ se putea traduce atunci doar ca privaţiune, cuvânt familiar, bine intrat în capul nostru.

De pe peretele opus ne urmărea pe toţi, cu privirea lui goală, marele supraveghetor. Poza lui Ceauşescu nu lipsea din nicio încăpere publică. Ne obişnuisem cu faţa lui dolofană, de ou neclocit, înrămată la nesfârşit în acelaşi tablou, aşezat peste tot ca o fereastră falsă care nu se deschidea niciunde. El a fost cel care a spus la unul din congresele partidului că fetusul din burta mamei este proprietate de stat. Cu toate acestea eram al naibii de eficienţi, la acele controale.

Cele două asistente care mă ajutau intrau repede în funcţiune. Totul se mişca asemeni unei bande rulante.

– Uter de mărime normală, asta dictam asistentei de fiecare dată, fie că era adevărat, fie că descoperisem o sarcină. Atunci le priveam în ochi conspirativ.

Se mişcau rapid, călcând desculţe cu jumătate de talpă pe dalele reci de ciment. Goale de la brâu în jos păreau parte dintr-un balet grotesc regizat pe jumătate.

Cele terminate săreau efectiv în salopete şi ţâşneau afară. Unele se întorceau ruşinate după un timp, căci luaseră din greşeală salopeta sau chiloţii alteia şi asta agrava lucrurile pentru că banda rulantă se oprea pentru un timp. La sfârşitul consultaţiei, pe banca unde se dezbrăcaseră, rămâneau chiloţi, ciorapi încurcaţi sau uitaţi, pe care nu-i mai revendica nimeni.

Se întorceau grăbite în clădirile lor misterioase unde continuau să toarne nitroglicerină sau să facă ţevi pentru biciclete ori mitraliere. Aveam să aflu că în fabrica aceea mai făceau şi alte arme secrete pe care le strecurau afară cu grijă şi mi le aduceau şi mie.

După un timp nu s-au mai uitat urât la mine şi au început să mă caute ca paciente adevărate în policlinica cu plată. Acolo, după consult, aproape fiecare îmi dădea, la fel de conspirativ, acelaşi lucru – un cuţit mare de vânătoare, făcut pe sub mână din oţelul bazucilor, în acea fabrică de biciclete.

Cuţitele arătau toate la fel: mânerul din corn de căprioară, lama lată şi ascuţită, care avea gravată pe ea cam aceleaşi scene de vânătoare – un cerb fugărit de câini pe o parte, şi un lup singuratec urlând a pagubă la lună, pe cealaltă. Totul desenat foarte naturalist în oţelul tare, inclusiv aburii care ieşeau din gura animalelor.

Ajunsesem posesorul unui adevărat arsenal de cuţite şi toţi prietenii şi rudele mele primeau în dar câte unul de ziua lor. După o vreme, când eram invitat la câte o petrecere sau sărbătoare, mi se spunea direct – „sperăm să nu ne aduci iar un cuţit…“

Am păstrat unul şi când am emigrat am vrut să-l iau cu mine în America. La vamă bineînţeles că l-au văzut pe ecran şi mi-au deschis valiza în care îmi luasem ceea ce considerasem mai important după 36 de ani. Vameşul l-a scos din tocul de piele şi a studiat scenele de vânătoare de pe lama tăioasă.

– Şi ce cauţi cu ăsta în avion? M-a întrebat rece.

– E doar o amintire.

– Amintire? Ai lucrat cumva în vreo fabrică de armament? Sau de biciclete? Mi-a spus apoi ca un iniţiat.

– Eu controlam doar femeile, i-am răspuns vag, speriat că nu mă va lăsa să urc în avion.

Cuţitul mi l-a oprit la vamă însă eu am reuşit să plec cu valiza mea cu amintiri permise.

(sursa foto: uzinahidromecanica.blogspot.ro)