Stelian ȚurleaStelian Țurlea
23.05.2018

Un plan grozav

Pavană în peisaj marin – 3

 

 – Al naibii care n-o face şi p-asta! vorbi Vladian.

Ne uitam la el neştiind ce să-i spunem. Ne luase maul cu propunerea lui, deşi stând strâmb şi judecând drept era cel mai simplu lucru din lume, care ar fi trebuit să ne treacă de mult prin scăfârlii şi care nici măcar nu era mare brânză. Dar nu ne aşteptam la el. Continuam să bâjbâim şi l-am bombardat iarăşi cu întrebări.

– De unde ştii c-o să ajungem la timp?

– Am văzut programul în ziar. Umblă ca întotdeauna de colo-colo. Nu se poate să nu dăm de ei.

– Bine, dar serbările alea au o echipă a lor. Cine-o să se uite la noi?

– Am citit că te poţi duce la organizatoru ăla şi el te ascultă şi el decide.

– Şi tu crezi c-o să ne lase să ajungem la el?

– Îhî.

– Adică n-or fi şapte cerberi în jurul lui să ne dea cu tifla şi să ne-arate uşa?

– Nu ştiu.

– Şi ce vrei să faci dacă ajungi la el?

– Să-i cânt tot ce ştiu. Măcar o parte din ce ştiu. Poate mă primeşte.

– Am da lovitura!

– Şi voi aţi rămâne cu mine pentru că n-aş putea cânta fără voi.

– Şi pe urmă?

– Nu m-am gândit.

– Mai bine, să nu vindem pielea ursului. Şi cum naiba ajungem acolo?

Un timp ne-am uitat unul la altul.

– Ce mare lucru, luăm o maşină.

– Nu ţine.

– Mergem cu trenul. Într-o noapte ajungem.

– Cam greu.

– În sfârşit, vedem noi. Important e să vrem să mer­gem naibii acolo.

Ne scărpinam după ureche. Ne surâdea ideea şi totuşi ne era ceva neclar. Am luat-o de la început:

– Şi crezi tu c-o să se uite careva la noi?

S-a învârtit un timp, apoi s-a proţăpit în faţa noastră:

– Pe voi nu v-apucă toţi dracii? Ce tot frecăm pisoiu?! O facem sau nu?

Dacă punea aşa problema, nu mai aveam ce zice. Taci gură, că numai capul te doare. Hotărât el, hotărâţi noi.

Abia atunci am început să mă gândesc de-a binelea ce însemna plecarea asta. Marea nu-i la o aruncătură de băţ şi n-ajungi acolo cât ai bate din palme. Ai nevoie şi de gologani. Nu ştiu cum se înţelegeau ceilalţi cu părinţii lor, dar eu stabilisem cu ai mei una şi bună mai demult: îmi fac treaba şi pe urmă sunt liber, numai să n-ajung să-i fac de râs. Taică-meu îmi arătase odată palmele bă­tătorite; cu astea te-am crescut, zicea, să nu mă faci să intru în pământ de ruşine. Îmi vorbea de case de corecţie, de anticamera puşcăriei, tot felul de sperietori din astea, după aia n-a mai zis nimic. Obişnuia să spună că plicti­seala şi dorul de ducă sunt mama tuturor relelor. Dar n-avea de ce să se lege. Şi eu nu-i puteam spune că dorul meu de ducă nu înseamnă că vreau să-mi fac de cap. Chiar dacă aş putea, n-aş şti cum să-i spun, nici mie însumi nu ştiu să-mi spun. Şi el n-avea de ce să se lege. Ştia prea bine că vreau şi eu să fac ceva, dar ce să faci la şapte­sprezece ani decât să înveţi, pe urmă vom vedea. Maică-mea se uita sfioasă, dar era prea obosită să întrebe unde-mi pierd nopţile. Era altceva un drum până la mare. Se te­meau pe bună dreptate pentru pielea mea. Trebuia să mă pregătesc pentru o muncă de lămurire de parcă aş fi zburat în Lună.

Am mai sorbit din paharul de pepsi, scărpinându-mă după ureche. Vladian n-avea de ce să se teamă, mai ple­case şi altădată, nu ca mine. Nu l-am văzut niciunul vreodată pe taică-său, nu vorbea de el, ne-a spus doar că lucrează undeva la capătul ţării, dar poate nici nu exista. Am simţit buba şi n-am zgândărit-o. El şi maică-sa se adorau, îl lăsa să facă mereu ce vrea. Parcă ar fi avut un pact. Pentru Baronu era şi mai simplu, ai lui aveau bani buni, nu ca mine, noroc că nu ne scotea ochii cu chestia asta, i-am fi tras o mamă de bătaie să ne pomenească. Dar nu puteai nici să negi că învăţase să conducă maşina lui taică-su şi avea acasă nişte instalaţii stereo care ne luase­ră piuitul.

Parcă se gândise şi el la acelaşi lucru. A spus :

– Mai e o treabă, n-am să pot pleca fără soră-mea. Asta, când o să audă, o să se ţină scai de mine şi nu mă lasă bătrânii fără ea.

– Stai o clipă, m-am răţoit la el, mergem acolo la trea­bă serioasă, nu să ne distrăm. Doar n-o să târâm după noi toţi mucoşii!

Nu-i convenea nici lui, vedeam asta. Nu că ar fi fost mult mai mică decât noi, un an nu-i mare diferenţă, sau că n-ar fi fost fată de comitet, dar tocmai treaba asta că era fată ne punea pe gânduri. Te puteai aştepta la orice, să nu reziste şi să înceapă să se smiorcăie, să intre prin dughene după mărunţişuri muiereşti şi nouă să ne crească rădă­cini aşteptând-o, ba chiar să-i iasă ochii după vreunul, s-o şteargă cu el şi noi să nu mai ştim pe unde scoate că­maşa. I-am spus toate astea şi el dădea din cap ca un filosof.

– Ştiu, bătrâne, numai că mai e un lucru, puştoaica asta rezistă la orice ca nimeni altul.

– Aş, am mai zis, neîncrezător până-n pânzele albe şi mă gândeam că în urmă cu vreun an am ieşit să mă plimb la iarbă verde cu Alida, care nici măcar nu era de vârsta puştoaicei, ci de-o seamă cu mine, zburau gâze şi fluturi în jurul nostru şi mirosea a iarbă proaspătă de te trăsnea, îmi sfârâiau într-atât călcâiele după fata asta că începusem s-o mângâi şi s-o pup şi mă pregăteam să-i spun că îi atârn viitorul la picioare, când s-a pornit pe confesiuni, zicându-mi că suferă cumplit că n-o să ne mai vedem şi că de nimic pe lumea asta nu-i pare mai rău, dar că a întâlnit un student la medicină şi ăsta a dat-o gata şi ea e moartă după el şi tot felul de aiureli dintr-astea. Se sclifosea făcând pe suferinda, când de fapt peste mine se prăbuşise cerul. Dar nu era să-i spun toate astea lui Alexandru.

Mi-a venit o idee salvatoare :

– Atunci am să-l iau şi eu cu mine pe mut.

Parcă i-aş fi arătat un schelet ambulant, aşa îi ieşiseră ochii din cap.

– Ce-are a face mutul cu soră-mea? a reuşit să îngaime cu greu.

Am ridicat din umeri

– N-are. Pur şi simplu vreau să meargă.

– P-ăsta nu-l lasă bătrânii fără ea, s-a băgat în vorbă si Vladian. Dar pe tine cine te împinge să-l cari după noi ?

– Mi-e prieten.

– Aschimodia aia care nici măcar nu înţelege ce-i în jurul lui? s-a umflat Baronu.

– Nu-i zice aschimodie. Sunt vreo câţiva golani care se poartă urât cu el şi tot aşa îi spun. Pe urmă, să ştii că pricepe al naibii de bine lumea şi citeşte pe buze şi înţele­ge totul. Mie îmi place şi ştiu bine că s-ar bucura mai mult decât noi toţi laolaltă. Gândeşte-te că ne-ar putea fi de folos. E foarte puternic, nu poţi să ştii peste cine dai pe drum, ne-ar ajuta să-i punem la respect pe go­lanii care s-ar lega de soră-ta.

– Pe dracu! Şi cine-o să-l ţină?

– Mare brânză o gură în plus.

Îmi băteam gura de pomană, eu hăis, el cea. N-avea să accepte în ruptul capului. Dacă voiam cu adevărat să-l iau cu mine pe mut, îmi rămânea doar să fac şi eu la fel: să n-accept în ruptul capului s-o văd pe mucoasa de soră-sa târându-şi păpuşile după noi. S-ar fi dus pe copcă toată escapada şi-atunci unul trebuia să cedeze. Eu unul n-aveam de gând s-o fac.

Ne-am certat o groază şi pe urmă ni s-a făcut lehamite la amândoi. Am pornit să dăm o raită prin oraş după nou­tăţi. Umblam în acelaşi pas neauzit, ca doi apaşi scârbiţi de soarele înspăimântător. Era atâta lumină crudă şi fierbinte că aerul clocotea şi ni se părea că mergem prin sticlă, zidurile iradiau căldură, culorile fierbeau, asfaltul se fleşcăise. Nu mai văzusem o vară mai împuţită. Ne erau gâtlejurile uscate şi transpiraţia abundentă se usca înainte să spunem că a fost. Pun pariu că dacă aş fi spart un ou pe asfalt s-ar fi prăjit într-o clipită, cum am văzut într-un film făcut prin deşerturile americane. Nu mai era de trăit.

Asta l-a convins.

– Fie ce-o fi, a zis către mine. Trebuie să mergem. Mă duc să vorbesc cu bătrânii.

(din romanul „Pavană în peisaj marin”, Editura Cartea românească, 1988)

(sursa foto: literestacojii.wordpress.com)