Cristina Crețu 
Mama avea darul povestirii. Citea povești și mi le povestea. Puteam s-o întreb deschis orice, să înțeleg totul, doar era mama, nu îmi era rușine să spun că nu am înțeles. În momentele acelea, simțeam că era prietena mea, vorbeam despre aceleași lucruri, iar ea știa cum să-mi modeleze mintea.
Odată, un timp a fost în spital. Rămăsese cu gura încleștată. Era toamnă și mersese pe câmp să strângă bețele de tutun. S-a întors acasă mută. Apă, a băut cu paiul. Apoi, a fost internată într-un spital din București. A fost operată de două ori și, între cele două operații, a venit acasă. Era un caz deosebit și profesorul care a operat-o a prezentat-o studenților. Printre ei, un negru. Profesorul i-a zis acestuia s-o consulte. Mama s-a speriat. Era de la țară, nu mai văzuse un negru. A murmurat: „Domnule doctor, sunt cu inima…”, dar studentul a calmat-o și i-a vorbit frumos. Cine povestea despre negru în sat? Mama. „Avea o mână așa de fină, nici n-am simțit că mă atinge”. Tot în spital s-a împrietenit cu o fată care avea o carte, „Dur-Pandur, pasăre măiastră”. L-am înnebunit pe nea Aurel tot întrebând de ea. Mi se părea firesc să găsesc orice carte doream și la librăria din satul nostru. Ne-am luat târziu televizor și aveam timp să ne ascultăm unul pe altul. Ne bucuram împreună, sufeream împreună, nu ne plângeam, tata zicea că suntem bogați, că aveam ce pune pe masă.
M-am făcut mare, am plecat la școală, viața m-a luat de gât, am făcut un copil, facultatea, iar când s-o bucur, mama s-a dus. Am apucat s-o duc la teatru și la coafor, pentru o nuntă. Era prima dată în viața ei când mergea la coafor. Coafezei tocmai îi murise mama. La sfârșit, a îmbrățișat-o pe mama mea și toate fetele au ieșit să ne petreacă, având lacrimi în ochi. Au fost niște momente emoționante. Când am ajuns la nuntă, cineva a zis tare: „A înviat Elena Ceaușescu”. Mama trecea printre noi ca o doamnă.
*
Toată viața, mama și-a ascuns frumusețea sub basmale. Când își spăla părul, și-l aduna melc în creștet. Strângea oalele golite de apă, scotea albia și arunca apa murdară. Venea în casă, se așeza pe pat, așternea un prosop din țesătură albă și se pieptăna. Mama pieptănându-se, un întreg ritual. Păstrez în minte acest tablou cu ea, când îi urmăream cu atenție și curiozitate gesturile și trăsăturile și descopeream o mamă mai tânără și mai frumoasă. Din părul căzut, cu timpul, a strâns cât să umpli o pernă. Într-o zi, mi-a spus că, atunci când o fi să fie, să i-l pun pe tot în perna din sicriu. Mama vorbea cu mine deschis despre moarte, de parcă avea să plece într-o călătorie. În geamantanul meu vechi, pe care îl luasem în tabere și pe care îl târâsem după mine la toate gazdele din București, jupuit în unele locuri, păstra tot ce trebuia pentru ziua cea mare, să fie la îndemână.
Anii au trecut. Uitasem de păr, de toate. În ziua aceea, pentru care mama atâta mă pregătise, l-am văzut: într-un sac de plastic, lângă șifonier. Sus pe șifonier, geamantanul. Apoi, s-a golit, cum s-a golit și casa.
***
Ricordi di mamma
Mamma aveva il dono della narrazione. Leggeva le favole e poi me le raccontava. Non mi vergognavo di chiederle qualunque cosa, con lei potevo parlare a cuore aperto, perché lei era mamma! In quei momenti lei mi era amica, e mentre parlavamo dei nostri comuni interessi sapeva come plasmare la mia mente.
Una volta, dovette rimanere in ospedale per un po’ di tempo. Aveva avuto una contrazione ai muscoli della bocca, ed era rimasta bloccata. Era autunno, e lei era andata per i campi a raccogliere i gambi essiccati delle piante di tabacco. Tornò a casa muta. Era perfino costretta a bere l’acqua con la cannuccia, e dopo un po’ dovemmo ricoverarla in ospedale a Bucarest. Subì due operazioni, intervallate da un periodo di riposo a casa. Il suo era un caso raro, tanto che il primario che la operò lo presentò ai propri studenti. Tra di essi c’era un ragazzo nero, e il primario gli chiese di visitarla. Mamma si spaventò: veniva dalla campagna e non aveva mai visto un nero in vita sua. Rivolgendosi al primario, mormorò qualcosa del tipo “Signor Dottore, soffro di cuore…” ma il ragazzo nero le parlò talmente bene che si sentì subito sollevata. Una volta tornata a casa, indovinate un po’ chi andava in giro per il paese raccontando dello studente nero? Ovviamente mamma! Diceva: “Aveva un tocco così leggero che non l’ho nemmeno sentito mentre mi visitava”. In ospedale, mamma fece amicizia con una ragazza che aveva un libro, “ Dur-Pandur, pasăre măiastră” (Dur-Pandur, il grande uccello). In seguito, feci impazzire il povero signor Aurel, il libraio, chiedendogli di trovarmi quel libro. Mi sembrava infatti naturale il poter trovare qualunque libro desiderassi anche nella piccola libreria del nostro paesino. Prendemmo la tv piuttosto tardi: all’epoca eravamo infatti abituati a parlare tra di noi, ad ascoltarci, anziché farci zittire da un’apparecchiatura elettronica. Gioivamo insieme, soffrivamo insieme senza però piangerci addosso, e papà ci ripeteva che eravamo ricchi perché avevamo cosa mettere sul piatto. Sono cresciuta, sono andata a scuola, la vita mi ha messo al muro più volte, ho avuto un bimbo, sono andata all’università, e proprio quando era il momento di gioire, mamma è morta. Sono riuscita solo a portarla a teatro, e dalla parrucchiera per la prima volta in vita sua per uno sposalizio. Alla parrucchiera era appena morta la madre, e al termine del servizio abbracciò mia mamma, mentre tutte le ragazze che lavoravano per lei uscirono per farle festa, con le lacrime agli occhi. Furono momenti emozionanti, e quando arrivammo alle nozze qualcuno esclamò “È resuscitata Elena Ceaușescu!”. Mamma passò tra noi come una vera signora.
*
Per tutta la vita mamma ha nascosto la propria bellezza sotto un velo. Quando lavava i capelli, li raccoglieva a crocchia sopra la testa, poi svuotava la tinozza all’esterno, dopo aver radunato le pentole usate per riempirla. In seguito rientrava in casa, si sedeva sul letto, stendeva un asciugamano in tessuto bianco e si pettinava. Per pettinarsi seguiva un preciso rituale, che conservo nel cuore con la gestualità e la mimica facciale che lo caratterizzava, e mentre si pettinava scoprivo una mamma più giovane e più bella. Con il tempo, raccolse capelli caduti sufficienti a riempire un cuscino, e un giorno mi disse che quando sarebbe arrivato il momento avrei dovuto posare questo cuscino nella sua bara, adagiandovi poi la sua testa. Mamma parlava tranquillamente con me della sua morte, come se avesse dovuto semplicemente partire per un viaggio. Nella mia vecchia valigia, logora e malconcia dopo averla usata un tempo per andare in colonia d’estate e dopo avermi seguito in tutti i miei numerosi traslochi in Bucarest, teneva tutte le cose che voleva che usassimo alla sua morte. Diceva che così le avremmo avute tutte pronte al momento opportuno. Gli anni passarono e col tempo mi scordai dei capelli e di tutto il resto. Quando il momento arrivò, accanto all’armadio in camera sua vidi un sacchetto di plastica con i suoi capelli. Poi vidi la valigia sopra l’armadio, e in poco tempo tutto si svuotò, la valigia come la casa.
(traduzione italiana: Doina e Ottavio)
