Ritm lent

15 septembrie

Azi, una din discuţiile cu prof. S., la el în cabinet, devenite obişnuite, cărora boala Tatei le-a furnizat pretextul, dar care s-au desprins treptat de ea şi au devenit, pentru mine, cel puţin, o necesitate. Îmi povesteşte despre P.D., care i-a fost lui profesor de latină în liceu, şi cu care eu am avut în 1957 un conflict, pe când mai lucra la Ministerul Învăţământului. Avem imagini complet diferite despre el şi asta mă fascinează. În ochii mei, P.D. rămâne un laş şi asta nu pentru că nu m-a ajutat, când am apelat la el (nu putea, sigur), dar pentru că s-a simţit obligat să-mi strige în telefon nişte lucruri legate de părinţii mei, despre care ştia la fel de bine ca mine că sunt neadevărate, şi asta numai pentru că a ţinut să audă cine trebuia să audă (şi presupunea el că ne ascultă convorbirea) cât de „principial” şi de „drastic” era el, P.D., cu fiul foştilor lui colegi de cancelarie de la Râmnic. Prof. S. îl ţine minte ca pe un om inteligent şi cu o remarcabilă intuiţie. Într-un rând (îşi aminteşte prof. S.), în clasă, P.D. se opreşte în faţa unui elev eminent, mare tocilar, complet absorbit de buche, neînstare nici să se joace, nici să vadă ce se petrece în jurul lui, şi-i pune o întrebare aparent fără sens: „Ia zi, Păunescule, ţie îţi place vreun fel de mâncare?”, Păunescu nu simte accentul pus pe verbul a plăcea şi nu pricepe. „Adică, dacă îţi place una, mai mult ca altele?”, revine P.D. Tocilarul tot nu înţelege. Cum să-i dea lui prin minte că profesorul încearcă să-i descopere o însuşire banală, o predilecţie, o înclinaţie, dar care să-l umanizeze puţintel pe nefericitul robot?

16 septembrie

Ascult, după masă, Sonata Kreutzer cu Oistrach şi Oborion şi caut să descopăr ce l-a determinat pe Tolstoi s-o aleagă ca „motiv” pentru gelozia criminală din nuvela sa, în afară de faptul că nu-l putea suferi pe Beethoven, cu muzica lui „amorală”. Nu „văd” deloc cuplul soţie-violonist pe fondul muzical al sonatei. Atmosfera necesară exaltării şi bănuielii nu se încheagă. Dar poate că n-am eu starea de spirit prielnică.

21 septembrie

Mă duc de dimineaţă la spital şi nu-l găsesc pe Tata în patul lui. Mi se taie picioarele. Abia izbutesc să aud ce-mi spune un bolnav: a fost mutat, din dispoziţia prof. S., la secţia de terapie intensivă. Dau buzna acolo, deşi nu e voie, şi-l găsesc pe Tata destul de liniştit în patul lui. Prof. S., cu care vorbesc abia la prânz, îmi spune că icterul s-a accentuat şi că e nevoie de un tratament mai strâns. Mie nu mi se pare că Tata ar fi mai galben, dar părerea mea, oricum, nu contează.

24 septembrie

Prind, întâmplător, la radio, câteva minute de muzică de dans: un tango îmi aduce deodată în minte o seară de acum treizeci şi ceva de ani, când, în casa unui coleg de şcoală, am învăţat să dansez. Erau acolo două sau trei fete şi M. F. a izbutit nu ştiu cum să mă smulgă din timiditatea mea orgolioasă şi să mă oblige să fac câţiva paşi de dans împreună cu ea, pe ritmul lent al unui tango. Gazda noastră stinsese lampa din tavan şi lăsase aprinsă o lumină mică. Atmosfera avea oarecare intimitate, deşi nimic intim nu ne lega pe unii de alţii, băieţi şi fete, care abia împlinisem 16 ani şi nici nu ne cunoşteam ca lumea. M-am învârtit o vreme în ritmul molatec al tangoului – unu, unu-doi – apoi am renunţat şi mi-am reluat locul de „observator”. M. F. a mai încercat ea de câteva ori să redeştepte în mine interesul pentru langurosul dans argentinian, dar fără spor. N-am mai dansat niciodată, cu adevărat, de atunci. M-am prefăcut, doar, cu ironie. Tangoul a rămas totuşi singurul dans pe care-l ştiu cât de cât, până în ziua de azi, singurul pe care-l recunosc de îndată şi singurul care mă emoţionează. Capitolul din Radiografia pampei n-a adăugat şi n-a scăzut nimic relaţiei mele cu tangoul, deşi l-am citit şi m-a interesat, din alte puncte de vedere, enorm; dar de fiecare dată am avut impresia că e vorba despre un alt dans decât acela al adolescenţei mele. Nici povestirile lui Borges, în care tangoul joacă un rol, nu m-au clintit de pe această poziţie absurdă. Abia o frază a lui Sábato a părut că trezeşte în străfundul conştiinţei mele o mişcare de recunoaştere. Iat-o (este din eseul despre Borges): „Tangoul este singurul dans introvertit, spre deosebire de celelalte, extravertite, eufonice, expresie a zgomotului şi a bucuriei erotice”. Într-adevăr, nicio umbră de erotism n-a acoperit tangoul meu primordial, în casa lui P. S.: doar o bizară senzaţie contradictorie, constând în faptul de a trebui să am o parteneră, într-un dans în care de fapt mă simţeam mai bine singur, imobil, pe care, deci, preferam (fără să fiu conştient de preferinţa mea, intuind-o obscur) să-l ascult, nu să-l dansez.

[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]

Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.