Horia Blidaru 
Ningea ca la sfârșit de lume, când simfonia albă va să pună stăpânire pe tot cuprinsul. Câmpurile, pâlcurile de copaci, mâna de case ghemuite pe vale și livezile dindărăt, toate se făcuseră una cu omătul și nici măcar munții de la capătul privirii nu mai erau munți, ci parte a nămeților revărsați peste pământ. Firea omenească se chircea la gura sobei, sub povara venită de dincolo de puterea și înțelegerea ei. Fuioare leneșe de fum căutau să dea veste despre viață, dar se risipeau iute după ce le slobozeau hornurile, topindu-se în aerul lăptos și greu, așa cum, de bună seamă, sufletele se pierd, într-o zi, în marea albă a sfârșitului.
Simeon își privea pierdut aburul răsuflării, jucând o clipă deasupra puștii, apoi luând și el calea tainei ce absorbea cu nesaț orice semn de viață. Amorțise învăluit în bitușea caldă, trântită în zăpadă. Între timp, ninsoarea nu contenise să se așeze, îngropându-l într-o moliciune ce-l îmbia să alunece spre mormântul alb ce i se gătea pe îndelete. Nici măcar lupul alb nu se mai auzea, îi pierduse urma de câteva nopți. Cine știe spre ce culmi de brad o fi apucat, ca să se întoarcă acum, când templu-i era ornat în maiestuozitatea supremă a ceea ce vine de dincolo…
Ca un urlet al firii răscolite de timpul uitat, răsunase în noapte glasul fiarei. Ieșise din peșteră fără nicio precauție. Era lumină aproape ca ziua, fără putință a desluși de unde, căci luna nu se vedea. A suit printre brazii drepți, până-n luminișul de unde se zărea creasta. Lupul trona sălbatic, strălucind ca argintul, cu botul împins spre cerul greu de stele. Iar rostirea lui n-avea nimic animalic, nimic a răget, cât a grai omenesc împins spre margine. Apoi, auzind suspinul zăpezii, lupul și-a plecat o clipă lucirea ochilor, ca spre un omagiu necerut, a cuprins înțelept zarea și a făcut un salt înapoi în lumea zeității supreme ce-l trimisese să trezească tot natul. O fi fost cumpănă de ani ori cumpănă de lumi, a gândit înfrigurat Simeon, căutând drumul spre peșteră. Fără orice urmă de prudență, a aprins focul și flăcările vioaie au netezit calea gândurilor.
Văzuse mai întâi iepurele sărind speriat printre troiene, apoi, în ziua următoare, vulpea întorcând speriată ochii galbeni, de-o răutate ce l-a cutremurat, iar când s-a apropiat de vârf urmele cerbului l-au călăuzit spre izvor. Erau o căprioară mică și una mare, bând pe rând din căderea rece, sub pavăza unui cerb cu coarne voievodale. L-au privit toți deodată și el, rușinat de primul gând, al foamei, a făcut cale întoarsă. Apoi, a fost visul: trupul ei întors cu spatele, aplecat, ca o iadă cu pletele ude, căzând pe spatele arcuit, chemând pofta unui cerb tânăr, dornic s-o posede într-o legănare spre rai. ”Te-ai păcălit rău, șoptise Ilinca, lipită de pieptul lui. Mă chemai pentru o noapte și te năpusteai ca să scapi, să te mulțumești și să nu mă mai vezi. N-ai știut că n-o să te mai poți lipsi de mine?” Atunci, din sudoare și zâmbet a crescut urletul fiarei. Iar în sfiala jarului a citit că bătrânul călugăr avusese dreptate și el era aproape de biserica din brazi. ”Căci numai în locuri sfințite de Zamolxe se pogoară lupul cel alb”, murmurase Nicodim, adormind ori rugându-se ori cine știe…
Ca prin somn, ghici punctele negre mișcându-se pe harta fără pată. Luă binoclul colonelului. Erau patru, suiau în șir indian. Rămase nemișcat, una cu neaua, în șuba ciobanului Vintilă, care acum degeră într-o temniță sau, în cazul fericit, doarme pe pat de scânduri, ocrotit de țărână și omăt. Simți că toate astea-i urcă un șuvoi de vomă, acru-amar, cu ce mai putea stoarce fierea după atâta foamete. Alungă amintirea visului de lângă foc, căci simți că amețește. Degetele se chirciră în mănușă, apucând pușca. Duse iar binoclul la ochi: făceau semne între ei, pe panta stângă urcau alți trei, tot unul în urma celuilalt, făcând potecă prin nămeți. Ca prin vis, văzu apoi cum cresc mogâldețe la capătul lumii, cum se umple marginea de oameni, întunecând cerul. Numai ninsoarea era ca înainte. Își mușcă buza de jos până la sânge. Văzu picătura roșie sub bărbie, în zăpadă. Apoi alt strop. Încă unul.
Ridică ochii și înțelese, abia acum, semnul lupului. Asta era încercarea cea mare, de aceea răcnise, trezindu-l, lupul alb, pentru a-l vesti că acesta poate fi începutul sau sfârșitul. Fără gând, puse pușca la ochi. Ținti în capul primului din cei patru ce veneau drept spre el. Bubuitura se sparse într-un perete alb, ignorată de fulgii grași și moi. Toți se aruncară, căutând să se piardă. Orizontul se goli de lume. Ca la un semn nevăzut, oastea aceea răsfirată dăduse îndărăt. Rămase cu chipul afundat în blană, aspirând căldura cu iz de oaie. Știa că-l caută cu binoclurile și cu lunetele lor puternice. Știa că până la trupele masate departe nu avea cum bate pușca lui. Îl durea așteptarea în tot corpul amorțit.
Când se uită, cei trei din stânga erau la poala piscului de unde controla el zarea. Ceilalți rămăseseră pe loc și făceau semne unui avanpost al trupelor. Îl împușcă pe cel din mijlocul pâlcului ce urca. Nimerise în pântec, probabil, căci se tăvălea murdărind zăpada. Răgea de durere, tovarășii lui strigau nervoși, i se păru că aude înjurături în schimbul de vorbe de pe o pantă pe alta. Apoi se retraseră. Câștigase prima întâlnire. Câștigase timp.
