Dana Heuberger 
Zilele acelea…
Zilele acelea în care nici iarba nu crește, nimic nu mai merge, până și Cerul e în stand-by, iar tu trăiești, și-atât… Sunt mult mai multe decât ți-ai fi putut închipui vreodată și se lipesc de tine, grotești, în straturi hotărâte de care nu poți scăpa decât dezmembrându-te, dezvelindu-ți vulnerabilitățile, dar pe care nu le poți ignora, căci te condiționează și te irită – bandaje penibile, soioase și inconturnabile.
Zilele acelea în care nici măcar cerul senin și briza nu îți pot garanta vreun sens și nu pot defini Rostul învălmășelii, al mișcării tale browniene, al lumii întregi… Și nici rostul rostului tuturor acestora.
Zilele acelea în care lumea întreagă sărbătorește, chefuind și lâncezind, Munca (în cantități homeopate – trăiască micii, berea, valurile și fasoanele din cluburile de fițe!), iar tu te întrebi la ce e bun poetul (scribul?) în vreme de secetă morală…
Zilele acelea în care ți-ai preface cuvintele în imagini, gusturi, miresme, gesturi, sau chiar în munți, gândindu-te că poate astfel ai reuși să comunici mai bine, să fii înțeles și (măcar parțial) acceptat fără vorbe…
Zilele acelea în care până și aerul e greu, și te doboară sistematic (printre betoane și oameni ai străzii deveniți brusc agresivi, ca temperatura și vremurile), iar umbra ta e singura care te împinge înainte, căci tu ești rațiunea ei de a fi – anexa ei obligatorie, dar atât de insignifiantă!
Zilele acelea în care regreți că (dacă n-ai și tu un buton de delete) nu poți nici măcar să îți resetezi respirația, revoltele, sau naivele bucurii…
Zilele acelea în care ai vrea ca dicționarul tău de sinonime să nu fie cel al antonimelor altora, în care îți dorești ca limba ta maternă să nu pară nici supusă unor reguli divergente și nici atât de nesupusă încât ignorarea standardelor unei exprimări de bun simț să fie declarată de bonton și să devină o a doua natură pentru majoritatea conducătorilor obștii… Și-n care simți că îți e de-a dreptul imposibil să urmezi învățăturile copilăriei: să nu condamni, ba nici să nu judeci, mamă, pe cineva, că nu-i frumos (și poate se află) și nici drept, că nu le știi tu pe toate, cine te crezi? Mai bine taci și fă-te că nu observi, că lumea e rea. În care știi că dacă închizi ochii, nu înseamnă că spulberi nedreptățile și necinstea, ci te pulverizezi doar pe tine, ignorându-le. Și-n care îți e clar că dacă îi deschizi, privirea lor scrutătoare e o fluturare mult prea ușoară ca să poată genera cioturi, retractări sau regrete. Că nici măcar protestând continuu nu poți anihila partea care îți este accesibilă a Răului.
Zilele acelea pline de o neagră orbire colectivă…
Zilele acelea condamnate la neputință, în care trăiești și-atât, afirmând că depresia e o invenție prea europeană ca să devină a ta (dacă tot ne declară toată lumea la marginea Marginii Civilizației), că te-au tăbăcit vremurile îndeajuns ca să poți trăi liniștit oriunde și oricum, chiar și în lipsa speranțelor…
Zilele acelea în care anestezia nevolniciei în care te-ai năclăit te împiedică până și să te mai întrebi de ce nu ai plecat și tu cât mai departe… Zilele cele atât de străine ție încât nici nu le mai simți ale tale, cu nopți care-și pierd rostul, lipsite de odihnă și vise, și care te sufocă, în timp ce orice zbatere nu face altceva decât să îți accentueze apneea (pe cea trăită cu ochii larg deschiși)…
Zilele și nopțile acelea imposibile, în care m-am specializat, și-n care, in extremis, o parte din mine scotocește cu înfrigurare până ce dă de Ea, ascunsă-ntr-un cotlon și totuși vie, scânteia cea absurdă a zilei de mâine. Și-a mea.
