Sărbătoare în trei

Pavană în peisaj marin – 2

Cu ani în urmă săpasem adânc pământul să ascundem o comoară, hărţi întocmite de noi înşine ale teritoriului peste care ne socoteam stăpâni şi economiile fiecăruia pe câteva săptămâni. A fost ceva trăsnet. Era departe de oraş, în câmpul pustiu, alături de ruinele unui conac sau palat în care creşteau tufe enorme de scaieţi şi bozii. Nu se aventura nimeni până acolo, nimeni nu ştia să ne spună ce fusese înainte. Eram liberi să credem că ne aparţine totul. La un timp am vrut să vedem ce s-a mai întâmplat cu comoara noastră, am săpat din nou pământul și n-am mai găsit nimic. Singurul care mai trecuse pe acolo fusese Alexandru. Eram livizi, pe când el se jura că nu s-a atins de nimic. Nu era mare lucru, abia de-ajungeau banii ăia pentru o carte. Dar ideea că s-a putut atinge de comoară, pe care o socoteam sfântă, ne paralizase. L-am lăsat acolo strigând după noi, văitându-se și ne-am întors în oraș. Multă vreme nu i-am vorbit. Pe urmă am hotărât să nu mai ştim nici de palat, nici de comoară, nici de câmpul pustiu peste care fusesem doar stăpâni efemeri. Vorba aia: la păcat nou, pedeapsă nouă.

Şi acum Vladian zgândărea totul după atâta vreme, în care aproape că uitasem.

– Nu merită, spuse Baronu. Nu mai e nimic acolo.

– De unde ştii ?

S-a întins oraşul pînă aproape, s-au construit blocuri.

Ne uitam la el prostiţi. A continuat:

– Palatul ăla s-a ruinat cu totul, au tot luat cărămizi din el, o mai fi rămas vreo movilă acoperită de gunoaie. Oricum pământul din jur e arat.

– De unde ştii? l-am mai întrebat o dată.

A ridicat din umeri.

– Am mai trecut pe acolo să văd ce mai e.

Vladian se oprise în loc.

– Ticălosule! i-a zis.

– Nu văd de ce nu trebuia să vă spun şi asta. Şi dacă vreţi să ştiţi, de data aia nici măcar nu fusesem.

M-am uitat la el furios. Stăteam pe loc şi simţeam fierbinţeala asfaltului în tălpi.

– Rahat, am spus.

– Ar trebui să te salutăm din mers sau să-ţi tragem o mamă de bătaie, spuse Vladian.

– Nu fi prost, ştii bine că e o copilărie. N-am avut nicio învoială şi n-ai nicio dovadă.

– D-aia n-are ursu coadă şi para cocean, m-am băgat şi eu în discuţie.

S-a întors spre mine:

– Ia mai slăbeşte-mă cu proverbele tale, că pot să-ţi torn şi eu o sută cât ai zice peşte.

Ne-am văzut de drum şi n-am mai scos o vreme nicio vorbă. Mi se uscase gâtul de zăpuşeală şi mă cuprinsese ceva ca o greaţă. Am început să trag din gumilastic, să mă aflu în treabă.

– Dă-mi o pipă, l-am auzit pe Vladian.

Baronu s-a scotocit după ţigări, şi-au aprins fiecare câte una. Le tremurau mâinile. N-am zis nimic, mă uitam la ei şi-mi întindeam gumilasticul. Cred că talpa de tenişi are acelaşi gust.

Era clar că n-are rost să mai mergem la ruina palatu­lui. Dar nici altceva nu găseam de făcut. Şi oricum mă săturasem să mestec bila aia de cauciuc fără formă şi să mă uit la ei cum se măsoară din priviri ca doi cocoşi care au de călcat aceeaşi găină. Mai bine o trăgeam pe dreapta şi ştiam un lucru. Le-am spus-o. Au râs.

– Te-a tâmpit căldura, mi-a zis Baronu.

Am ridicat din umeri şi-am pornit mai departe, străduindu-mă să calc numai pe umbrele frunzelor. Nu prea îmi reuşea. Le auzeam paşii răsunând în urma mea.

– Măcar de-am avea chitara cu noi, le-am mai spus.

Vladian nici măcar n-a făcut vreo pauză, de parcă se şi gândise la asta:

– Mergem şi-o luăm.

Nu-mi ardea de vizite la ora aia, dar nici să mă bag în scutece. Cred că mai mult mă intimida gândul că o s-o trezim pe maică-sa şi iar o să mă fâstâcesc ca un puşti. Dar n-aveam ce face, eu aruncasem cu piatra şi trebuia să joc până la capăt. M-am luat după ei.

Dacă făceam prinsoare c-o să vină peste noi, câştigam iarăşi. Nu dormea, îl aştepta pe fii-su, habar n-am, oricum noi umblasem ca balerinii, mai să ne scrântim vârfurile degetelor, luasem chitara, mai şterpelisem şi câte ceva de băgat la ghiozdan şi ieşisem în curte, pe iarbă. A apărut în pragul casei, în cămaşă albă, ca o nălucă, o lumina luna şi strălucea. Cu părul ei tuns scurt părea şi mai tânără, o soră niţeluş mai mare, nimic altceva. Ne-a cam frecat ridichea că-i târziu şi or fi şi ai noştri îngrijoraţi, dar ştiam că spune doar vorbe care se spun şi-o să ne lase în apa noastră. Numai Baronu a dat şi el din gură. Praf în ochi. Când a dispărut din pragul casei, mi-a coborât inima din gât şi-am început şi eu să simt că mai e şi aer pe lumea asta.

I-am spus lui Vladian că maică-sa e ca o zeiţă şi-i ferice de el. Nu ştiu ce-mi veni, trebuia să spun neapărat ceva. S-a uitat la mine râzând, ştiam c-o să-l ating la coarda sensibilă. N-a zis nimic, şi-a aşezat chitara pe genunchi şi a început să cânte cum ştie el. Improviza, ne lua ca de obicei piuitul. Mestecam fără vorbă ce ne căzuse în mână şi el era departe.

Aveam noroc de data asta. Când îşi agăţa chitara de gât năvălea peste noi o armată de curioşi, se uitau la el dându-şi cu părerea şi-i mai şi strigau: cânt-o p-aia cu căciula sau p-aia cu clopotul. Le ziceam să lase gălăgia şi era câte unul care făcea pe şeful, e-n regulă, zicea cu glas piţigăiat, dar îi pişca la lingurică şi nu-şi puteau ţine pliscul şi clămpăneau din nou: ce cânţi? acuma pe cine imiţi? Puşti care se mai şi smiorcăiau din când în când, scobindu-se în nas. O foşgăială care mă înnebunea şi nu răbdam să nu pun ordine. Începeam să mă maimuţăresc, la început nu ştiau ce să creadă, clipeau nedumeriţi, apoi râdeau de-a binelea dându-şi coate şi scărpinându-şi fesele, cădeau în fund şi se hlizeau cu gura până la urechi. Pui migdala în nasul porcului şi el spune că e ghindă. Se ducea naibii tot cântecul, mai tropăiau un timp în jurul nostru, nebăgaţi în seamă, şi dacă vedeau că Vladian nu mai cântă se risipeau ca furnicile, dezamăgiţi. Vladian mă bătea pe umăr: Bă, tu ar trebui să te înţoleşti ca lumea şi să-mi fii impresar.

Sărbătoarea era numai cu noi trei. Ne cânta rar cântecele ştiute de toţi, sau cel mult fredona câteva note, până să ne prindem şi pe urmă transforma totul că bâjbâiam ca orbeţii. Era altceva mereu şi mereu mă gândeam că după ultima notă n-o să mai fie nimic la fel, o să se prăbuşească pământul, or să ne crească aripi, o să vie sfârşitul lumii. Aproape că-mi era rău să mai rămân nemişcat ca o stârpitură. Voiam să-l ascult mai departe, şi voiam în acelaşi timp să mă ridic şi să alerg, să văd lumea, să mişune de oameni în jurul nostru şi să facem ceva nemaipomenit. Mă prindeau căldurile şi simţeam că-s gata să jelesc de dorul de a face ceva nemaipomenit. Fiecare cu damblaua lui.

Parcă simţea şi se oprea singur.

– Ajunge pe astăzi, a zis.

Tăceam. Eu cel puţin eram leoarcă şi mai aveam şi pacostea aia de nod în gât.

– Când o să mor, aş vrea să-mi cânte aşa ceva şi să nu mă jelească nimeni, a rupt tăcerea Baronu.

– Când o să mori, blestematule? l-a împuns Vladian.

Îi dădea înainte fără să-l asculte. Baronu ăsta, dacă începea să turuie, trebuia să-ţi astupi urechile, să mai ai şi tu o clipă de linişte.

– Am citit undeva că negrii ăia din New Orleans care cântă prin baruri fac asta. Când moare vreunul îl plimbă prin oraş cu trompete şi muzică de jazz. Asta mai zic şi eu înmormântare. Cică au şi-un cimitir pe apă, ca­vouri construite peste o mlaştină şi chestii de-astea, toate doldora de îngeraşi de marmură. Negrii ăştia ştiu să tră­iască şi să moară.

– Şi mai ziceai că viaţa e plictisitoare, spuse Vladian.

– Plictisitori sunt proştii şi ranchiunoşii.

Mă uitam la ei cum împart ultima ţigară şi mi-a părut rău că aruncasem gumilasticul. Ce dacă avea gust de talpă de tenişi!

– Ştiu pe unul care are un unchi geolog, am spus. Merge cu el toată vara prin munţi şi găseşte bolovani de nu ştiu câte milioane de ani. Mi-a arătat odată o ladă plină cu pietre de toate culorile care sclipeau ca nişte giuvaere.

– Nu-mi plac pietrele.

– Aiurea. Cel puţin nu stă în oraşul ăsta, am con­tinuat.

– Şi pe urmă când pleci, vrei să te întorci numaidecât, de parcă aici ar fi buricu pământului, zise Baronu.

– Nu-mi place să mi se taie macaroana, chiar dacă n-am dreptate.

– Nu râde de măgar că vine vremea să încaleci pe el, i-am spus.

S-a uitat la mine într-o dungă.

Ne-am ridicat toţi trei deodată.

– Vii cu noi? l-a întrebat pe Vladian.

– Unde vrei să mai mergem? am spus. Eu mă duc să mă culc. Mi s-a făcut somn.

– Pe loc repaus, băiatu, nu cu tine am vorbit.

– Nici eu nu mai merg, a zis Vladian. E târziu. Mâine avem multă treabă. O să mă gândesc dacă să vă spun şi dacă să facem o chestie grozavă.

– Ce chestie?

– Vă spun mâine. S-ar putea să fie ceva formidabil.

L-am lăsat acolo uitându-se după noi. Lângă poarta lui era un felinar vechi şi roiuri de ţânţari dansau nebu­neşte în lumină. I-am privit o vreme cum zburau bez­metici. Ăştia nu suferă de căldură şi n-au somn. Dar nici grijă n-au.

(din romanul „Pavană în peisaj marin”, Editura Cartea românească, 1988)

(sursa foto: drawinglics.com/s/boy-with-guitar.py)