Daniel Cristea-EnacheDaniel Cristea-Enache
16.05.2018

Italia-Spania, cu îngerii alături

Toate drumurile duc la Roma. Şi al nostru, atît de lung, nu face excepţie. După ce ieşim din Slovenia, pe care GPS-ul arhaic nu o recunoaşte, livrîndu-ne-o ca pe-o mare pată albă, un păienjeniş de rute posibile şi kilometri „obiectivi” ne cuprinde, deodată cu atmosfera extrem de familiară a Italiei. N-am mai fost decît o dată la fraţii de „geantă latină”, într-o excursie făcută cu un deceniu în urmă; însă aici mă simt ca acasă – deşi sîntem pe o autostradă impersonală ca oriunde în lume, care ne va duce, şi ne va tot duce, pînă la vărsarea în alta…

A rămas în urmă indimenticabila clisură a Dunării, cu peisajul ameţitor în dreapta şi drumul ciuruit şerpuind prin tunele întunecoase şi strîmte, ca în stadiul final, cel mai dificil, al unui joc pe computer. În urmă e şi Belgradul trist, aproape pustiu, cu care empatizăm de pe vremea unei Iugoslavii la care înainte de 1990 priveam cu jind. Am intrat în mediul imediat recognoscibil al Italiei de graniţă şi mă văd înconjurat de maşini care par să n-aibă alt scop în afara celui de a mă depăşi.

Am mai făcut studii auto-mentalitare şi velo-identitare, analizînd bunăoară rigoarea cu care o familie tipică de nemţi, cu doi copii şi patru biciclete agăţate în spate, rulează cu fix 130 de kilometri pe oră, ieşind din coloană pentru o depăşire şi reintrînd apoi, imediat, în lanţul de maşini argintii. Aici, maşinile sînt de toate culorile şi îţi apar ba în faţă, ba în spate, cu solicitări diverse (să încetineşti, dacă ţii la viaţa ta! să mergi mai repede, mocăitule!) şi într-un mod, aşa zicînd, colocvial al deplasării spre Roma. Nu-ţi e dat măcar un minut de plictis, printre aceşti italieni cu zvîc şi maşinile lor zburătoare. Riscul moţăielii la volan este exclus; vei fi vigilent pînă la debarcare.

Ţinînd la adevărul istoric, voi menţiona oprirea noastră la Trieste. Nu voi insista asupra ei, întrucît centrul de greutate al textului va să cadă pe Roma; şi, mai mult decît atît, pe o Romă conectată la marea finală de la Kiev. Or, ce legătură poate fi între una şi alta? Mi-ar trebui mai mult spaţiu pentru a inventa verigi care, în mod clar, lipsesc. Am încercat ceva în conversaţia cu simpaticul nostru hotelier, dar degeaba. Tiziano (da, în Italia hotelierii au asemenea nume) e pasionat de cursele de motociclete; şi fotbalul îl lasă rece.

Un italian care nu-i microbist: iată un subiect de nuvelă, dacă nu de povestire S.F. Dar el, în economia poveştii, a avut rolul de a sublinia, prin contrast, deopotrivă pasiunea şi competenţa mea fotbalistică. Oricare alt italian m-ar fi zdrobit sub o avalanşă de date şi interpretări avizate, disecînd meciul ce va să vină şi explicîndu-mi, fără marjă de eroare, de ce va cîştiga Italia. Aşa însă Tiziano m-a făcut să par, eu, specialist: fiecare, mă-nţelegi, aveam subiectele noastre şi ariile de specializare. Urmîndu-i sfatul (să fii foarte atent: să nu depăşeşti cu mai mult de 40 de kilometri viteza legală…), am apucat-o spre Roma, zi de vară pînă-n seară.

Toată lumea pricepîndu-se la fotbal, un bursier postdoctoral din România nu face excepţie. Cu cît înghiţeam kilometrii, cu atît deveneam dottore (un cuvînt cu o subită carieră) în finala de la Kiev. Radiourile italieneşti se întreceau în analize şi sinteze, dedicaţii muzicale şi concursuri la temă, documentare rotunjite şi croşetare de proaspete declaraţii. Toţi ştiau, toţi ştiam că Italia avea să cîştige; deşi meciul urma să fie greu, foarte greu, dificil, extrem de dificil, cum admitea, cu o umbră de îngrijorare, spiritul comunitar.

Dar eu alte griji aveam la sufletul meu… Unde urma să vedem meciul? Nu cumva aveam să-l ratăm? Juniorul nu mi-ar fi iertat niciodată fantezia de a-mi iniţializa stagiul de cercetare pe acest sacrificiu grotesc: adicătelea, după ce ai tremurat tot campionatul, să pierzi taman finala în care Spania lui înfruntă Italia tuturor.

Deci, unde? Cum? În ce fel? Cum vom ieşi, la ceas de seară, din Congregaţia unde urma să fim găzduiţi? Cum le vom explica surorilor de la Istituto Immacolata Concezione Di Nostra Signora Di Lourdes că noi nu căutăm altceva decît un bar plin de fum şi înjurături patriotice în care – halal educaţie! – un tată şi fiul lui de 12 ani voiesc să vază marele meci? Oricît mă străduiam, nu reuşeam vizualizarea acestui scenariu. Bogată e fantazia, dar ceva nu-mi ieşea la socoteală. Să vii de la mama naibii şi să ceri încălcarea regimului strict al Congregaţiei încă din minutele de încălzire – iată ceva ce nu se face. Să cauţi apoi un bar, în proximitate, cot la cot cu un băiat care ţine cu Spania – iată ceva mai provocator decît o corrida. Şi dacă meciul va avea prelungiri? Ne vom întoarce la 12 noaptea în Congregaţie? E conceptibil aşa ceva? Prea multe provocări deodată pentru un tată. Cu toată îndrăzneala, mă simţeam depăşit de situaţie.

Atunci s-a făcut simţit, în cadru, Cineva despre care de obicei nu vorbim. (Spre deosebire de cei care, necrezînd, sporovăiesc oricînd despre motivele nenumărate ale necredinţei lor.) Cineva care se îngrijeşte de toate, inclusiv de bucuria unui băiat de 12 ani de a vedea un meci de fotbal. Ba aş spune chiar – fără prea multă exagerare – că exact în acest domeniu şi în acest registru al vieţii obişnuite luminate de bucurii omeneşti, „mărunte”, „de toată mîna”, se pot vedea atenţia, grija şi dragostea focalizate, de sus, pe noi. Pe mine, pe tine, pe el, pe ea. Retorică?

Nu fac decît să povestesc. Surorile din Congregaţie ne-au invitat, cu graţie, la marele meci. Ce bar din proximitate, plin de fum şi de strigături, cu berea curgînd în valuri şi talazuri de tifosi? De ce neapărat Circo Massimo, cu sute de mii de suporteri (a doua zi, estimarea a fost de jumătate de milion) adunaţi în faţa unui gigantic ecran? De ce să mai vrem să ieşim din Congregaţie, cînd aici, chiar aici, sora Viviana ne cheamă să vedem finala?

La televizorul de jos (pe care bineînţeles că nu-l remarcasem, zdronca-zdronca după drum, neicusorule), pe nişte fotolii de un confort boieresc, stăm şi vedem meciul – şi mie mi se pare că visez. Da, acolo-i Pirlo, şi dincolo în mod sigur Iniesta; dar aici, aici este şi mai interesant. Surorile în veşminte albe, aşezate cu discreţie pe o laterală, urmăresc concentrate partida. Sora Viviana, care vorbeşte impecabil româneşte, se tachinează cu Matei: a aflat că ţine cu Spania. Puţin mai încolo, Iulia, „fata lui tata”, frîntă de oboseală, face eforturi disperate să n-adoarmă. Atît i s-a spus şi repetat că la Congregaţie trebuie să fie foarte cuminte, încît ambiţia ei e să-şi dovedească, acum, structura angelică. Este neverosimil de cuminţică; e îngrozitor de bine crescută.

Trebuie gestionată însă o ultimă problemă. Starea de bine care ne cuprinde, între microbistele în alb, sub privirile beatificatului Ioan Paul al II-lea, nu „cadrează” cu masacrul de la Kiev. Aici, nişte oameni buni, atît de buni, se amărăsc fiindcă Italia lor e umilită de o Spanie omnipotentă. Aş risca o glumă „culturală”, spunînd că în fond şi spaniolii sînt catolici; dar gluma ar fi deplasată şi stridentă. Pasiunile şi suferinţele microbiştilor sînt lucruri cu care nu se glumeşte.

Partida se încheie; surorile se retrag, pe rînd. Să mai stăm, să asistăm la decernarea Cupei? Nici vorbă: nu le putem face una ca asta gazdelor noastre.

Eu oricum am cîştigat ceva extrem de preţios. Multe meciuri o să mai văd, la viaţa mea: dar niciodată n-o să-l uit pe acesta, văzut dintre îngeri.

Observator Cultural, iulie 2012

Din volumul „Aproape liber”, Curtea Veche Publishing, 2016

Pentru comenzi online, intrați aici:
Dacă doriți să primiți cartea împreună cu autograful & dedicația autorului, nu uitați să specificați acest detaliu în momentul când comandați online/telefonic.

(sursa foto: andreiniculescu.com)