Alex. Ștefănescu 
G. Călinescu crede că Andrei Mureșanu este un poem faustic (Opera lui Mihai Eminescu, vol. I, 1934) și că n-are prea mare legătură cu poetul Andrei Mureșanu, poetul și revoluționarul ardelean (1816−1863), cunoscut mai ales ca autor al versurilor puse pe muzică de Anton Pann și transformate ulterior în imnul României, Deșteaptă-te române! (textul era intitulat inițial Un răsunet). Așa și este, poetul folosește numele lui Andrei Mureșanu mai degrabă ca pe un pseudonim pentru a-și exprima, la persoana întâi, propriile idei despre condiția umană, istorie și univers.
Totuși, Eminescu era un admirator al lui Andrei Mureșanu și avea o idee clară despre identitatea lui (chiar dacă îl idealiza). În Epigonii îi rezervă o strofă întreagă, ca lui Dimitrie Bolintineanu sau Constantin Negruzzi (în timp ce altor scriitori, mai puțin importanți, le consacră câte o jumătate de vers):
„Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,/ Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,/ Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,/ Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune / Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,/ Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.”
Andrei Mureșanu este, din punct de vedere formal, o dramă istorică în versuri, neterminată, la care Eminescu a lucrat, cu intermitențe, între 1869−1876. Ne-a rămas lungul monolog confesiv-reflexiv atribuit lui Andrei Mureșanu și plasat la începutul dramei, urmat de replicile – cântate, în viziunea autorului − ale unor personaje simbolice: Versurile, Somnul, Vântul, Izvorul, Undele, Delfinul, Ondina, Sirena, Călugărul, Chipul. Trebuie să extragem din acest montaj naiv-artificios, influențat de unele spectacole de teatru din epocă, textele propriu-zise și să salvăm din ele fulgurațiile de poezie.
Unele versuri seamănă sau sunt identice cu versuri din alte poeme eminesciene, ceea ce ne poate face să presupunem că Eminescu a renunțat la un moment dat la intenția de a termina de scris drama istorică și că a considerat-o un fel de rezervă de imagini. Iată câteva sintagme care au fost folosite și refolosite (intacte sau revizuite), în diferite antume:
„În turnul vechi de piatră cu inima de-aramă/ Se sbate miază-noaptea… iar prin a lumei vamă/ Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies”;
„Şi-n cumpăna gândirii-mi nimica nu se schimbă,/ Căci între amândouă stă neclintita limbă.”;
„Să nu zic despre mine, ce despre om s-a zis:/ Că-i visul unei umbre şi umbra unui vis!…”.
Există însă în monologul lui Andrei Mureșanu și o mare masă de creație poetică neutilizată ulterior de autor. Ea seamănă cu succesiunea de reflecții filosofice din Scrisori, doar că este mai puțin ordonată și mai lipsită de diversitate (nu cuprinde, de exemplu, considerații asupra originii universului sau asupra infidelității femeii).
Este greu de înțeles de ce trebuie ca Andrei Mureșanu să se afle – când meditează − singur într-o pădure, într-o noapte cu lună, în apropiere de o biserică veche cu un turn de piatră, al cărui orologiu bate miezul nopții. Decorul este de o grandoare romantică teatrală. Dar reprezentarea orologiului n-are nimic convențional și ar merita să figureze într-o antologie de imagini eminesciene:
„În turnul vechi de piatră cu inima de-aramă…”
Orologiul – inima de aramă a unui turn de piatră, iată o metaforă originală și impresionantă, grea, despre care, chiar dacă n-am ști, ne-am da seama cui aparține.
Mai mult decât orice, pe Andrei Mureșanu (pe Eminescu tânăr) îl preocupă rostul ființei umane în lume. De alte probleme filosofice se declară neinteresat, explicând că le-a înțeles de mult și că în privința lor nu-și mai face nicio iluzie. Această secvență a monologului se remarcă prin radicalitate, prin declararea unei blazări absolute. Nu mai găsim la alți poeți (la Eminescu, da, de exemplu în Rugăciunea unui dac) un asemenea moment de umoare neagră paroxistică:
„De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,/ Nimic e pentru mine, ce pentru ea e mult./ Viitorul un trecut mi-i pe care-l văd întors./ Acelaşi şir de patimi s-a tors şi s-a retors,/ De mânile uscate a vremii-mbătrânite…/ Şi clare-s pentru mine enigmele-ncâlcite…/ Nu-ntreb de ce în lume nu ni e dat de soarte/ Noroc făr’ de durere, viaţa făr’ de moarte./ Am pus de mult de-o-parte acele roase cărţi/ Ce spun − a vieţii file au veşnic două părţi,/ Că, făr’ de patimi nu e nici ochiul cel mai vesel−/ Acest noian gândirea-mi în sama altor lese-l;”
Este remarcabilă prin lapidaritate și sarcasm definiția viitorului: viitorul – un trecut întors. Iar completarea acestei definiții cu imaginea plastică și expresivă a repetabilității faptelor omenești atinge nivelul marii poezii: „Acelaşi şir de patimi s-a tors şi s-a retors,/ De mânile uscate a vremii-mbătrânite…”
Eminescu n-a reciclat niciodată această imagine a vremii îmbătrânite care cu mâini uscate toarce și retoarce mereu aceleași patimi omenești. O găsim doar aici, în Andrei Mureșanu; fie și numai pentru atât ar merita să păstrăm cu grijă poemul în memoria noastră culturală.
După ce enumeră problemele care nu-l mai interesează, personajul lui Eminescu menționează singura întrebare la care ar vrea să primească răspuns:
„Nimic în lumea asta cu ele nu se schimbă −/ Cu dezlegări ciudate şi cu frânturi de limbă/ Ocupe-se copiii… Eu pun o întrebare/ Nu nouă, însă dreaptă, nu liberă, mai mare./ Viaţa, moartea noastră noi le ţinem în mâni,/ Pe ele deopotrivă noi ne simţim stăpâni −/ O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar/ Ne scapă de-o-potrivă de-al vieţii lung amar./ Nu cer de fericire în lume să am parte,/ Căci fericiri a lumii, închipuiri deşarte!/ Viaţa noastră însă oricât de neagră fie/ Ea împlineşte oare în lume vreo solie?/ E scop în viaţa noastră − vreun scop al mântuirii ?”
Ce distanță ironică ia Eminescu față de toate demersurile filosofice! Ele nu sunt altceva decât „dezlegări ciudate” și „frânturi de limbă”. Când vrea să desființeze ceva, poetul o face de foarte sus, cu o demnitate de aristocrat care nu așteaptă replică.
Și ce greutate capătă, în acest context, aducerea în discuție a singurei probleme care contează pentru el: dacă viața oamenilor are vreun scop!
Așa cum Hamlet, cu craniul lui Yorick în mână, se întreabă ce e preferabil, să fii sau să nu fii, Andrei Mureșanu vrea să înțeleagă dacă un om merită să se sacrifice pentru semenii săi, nu în sensul că ar aștepta vreo răsplată, ci în acela că ar vrea să știe dacă sacrificiul contează, dacă schimbă cu ceva în bine soarta oamenilor.
Andrei Mureșanu, cu poezia lui răsunător-solemnă, ca muzica de fanfară, a crezut fără îndoială, fie și în mod naiv, în menirea lui de a lupta pentru libertatea românilor. A fost în mod evident omul unei cauze. Eminescu l-a ales bine pentru rolul de tribun care reflectează asupra condiției de tribun. Dar și mai probabil este că pe Eminescu însuși îl preocupa în cel mai înalt grad subiectul, având și vocația de poet solitar vizionar, neînțeles aproape de nimeni, dar și pe aceea de luptător pentru cauza neamului său. Poetul nu compune doar un rol pentru personaj, ci trăiește acest rol cu ardoare, uitând de Andrei Mureșanu:
„Ne-njunghiem fiinţa pe-altarul omenirii?/ A gândului lucire, a inimii bătaie/ Ridică un grăunte din sarcina greoaie/ Mizeriei comune? Trăind cu doru-n sân/ Pe altu-n astă lume îl doare mai puţin?/ De îţi jertfeşti viaţa, tu, pentru un popor/ Au sarcina vieţii purta-va mai uşor?/…/ …/ O, eu nu cer norocul, dar cer să mă înveţi/ Ca viaţa-mi preţ să aibă şi moartea-mi s-aibă preţ,/ Să nu zic despre mine, ce despre om s-a zis:/ Că-i visul unei umbre şi umbra unui vis!…/ …/ Prea bun pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic/ Viaţa-mi, cum o duce tot omul de nimic,/ Supus doar ca nealţii la suferinţe grele,/ Unind cu ele ştirea nimicniciei mele./ O, pârghie a lumii, ce torci al vremii fir,/ Te chem cu desperare în pieptu-mi − cu delir,/ Răspunde-mi cine-i suflet al lumii? Dumnezeul?/ Orbirea? nepăsarea? e binele − e răul?/ Tu taci!… şi piatra tace… şi tu eşti piatră… Bine,/ Mi-oi chinui dar mintea − să răspund pentru tine.”
