Ana Barton 
Aşa. Cu părinţii. Ne-au născut, ne-au crescut, ne iubesc, îi iubim, le suntem recunoscători, îi respectăm. Dar respectul ăsta e reciproc în orice relaţie de pe lumea asta, inclusiv în aia dintre părinţi şi copii.
Nu o dată, am văzut durere în ochii oamenilor şi-am simţit amar în glasurile lor atunci când mi-au povestit despre felul în care părinţii lor se amestecă în relaţiile lor sentimentale. Le picură la fiecare interacţiune otravă la adresa partenerului de viaţă. Iar partenerul ăla vine şi plânge la omul cu care trăieşte, cere alinare, cere trecere peste moment. Însă otrava aia e ca un virus, îl ajunge repede şi pe celălalt. Rezultatul este că între ei doi se face un loc rece, chiar de nu-şi dau seama. Iar otrava aia picurată îşi atinge încet, încet ţinta: când te superi pe omul de lângă tine, îţi aminteşti că ţi-au spus ai tăi că nu ţi se potriveşte şi tot răul vieţii tale vine din faptul că l-ai ales. Vezi? Au avut dreptate.
Se prea poate să fi avut, asta ai să vezi în timp. Dar maniera în care se amestecă nu e deloc în regulă. De fapt, când părintele îţi toacă perpetuu partenerul de viaţă, îţi transmite alt mesaj: „Tu eşti copilul meu, nu-ţi dau voie să creşti, să faci alegeri de capul tău; eu şi numai eu ştiu ce-i mai bine pentru tine, pe toate palierele vieţii tale.“ Acolo este adevăratul loc dureros. Neîncrederea părintelui în copil. Asta-i face foarte rău de când e mic şi până la capăt.
Dar nici tu nu pui mâna e telefon şi nici nu alergi la mama şi la tata când ai o ne-nţelegere cu acela cu care trăieşti. Că va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu perechea sa şi vor fi amândoi un trup şi o cale. Păi, dacă eşti adult, comportă-te dară ca un adult. Rezolvă-ţi neînţelegerile în casa ta, părinţii tăi nu au de ce să se macine pentru că simţi tu nevoia să le-mpărtăşeşti orice mărunţiş neplăcut. Lor le rămâne durerea, voi vă pupaţi şi vă-mpăcaţi. Cuiele în ei le bateţi.
Mă gândesc la părinţi mei, la durerea lor atunci când fata lor a decis la 39 de ani – când însuma 20 de ani de căsnicie – că-şi va duce viaţa mai departe numai împreună cu fata ei. O, sigur că le-a fost greu, dar nu mi-au spus niciodată. Poate au înţeles că mie mi-e mai greu, că eu trăiesc viaţa aia, poate imensul lor bun-simţ i-a făcut să nu se atingă de rana mea altfel decât pentru a mă vindeca şi sprijini. Prima dată, după cinci ani de căsnicie, i-am anunţat că divorţez după ce depusesem actele. Nu avuseseră nici umbră de-ndoială în privinţa acelei căsnicii, a fost un şoc pentru ei. Nici măcar nu m-au întrebat ce motive am. A doua oară, după 15 ani de căsnicie, divorţam de tatăl copilului meu. De Crăciun, m-am dus cu fata mea la ai mei şi i-am anunţat că-n ianuarie depun actele de divorţ. M-au întrebat de ce anume am nevoie, cu ce să mă ajute. Şi, da, ştiu că le-a fost greu, dar greul meu a fost mereu mai important pentru ei, iar pentru asta nu am cuvinte să le mulţumesc.
Felul ăsta al unor părinţi de a fi intruzivi se vindecă, iar asta e cu adevărat vestea cea bună. Nu suspendarea relaţiilor cu părinţii e calea. Nu. Ci punerea pe masă a unei hărţi, cu teritorii bine, bine delimitate. „Pe aici nu se trece. Ai otravă de muls din tine? La oglindă fă-o. Eu am ales, bine, prost, şi e alegerea mea. Se cerne-n timp. E normal să mă descurc eu cu relaţiile mele sentimentale.“
Sigur că ştiu şi cazuri în care atitudinea părinţilor e de pus la icoană. A părinţilor celuilalt partener. O femeie cu doi copii a fost părăsită de soţul care a şi plecat din ţară. Părinţii lui au rugat-o să vină să stea la ei, ca să poată fi îngrijiţi mai bine copiii. Şi aşa a făcut. Ştiu despre soacre şi nurori care ies împreună în oraş, la film, la teatru, la o cafea. Cred cu tărie că se poate vindeca boala asta a intruziunii, şi nu cu antibiotice, că-i virală. Comprese, ceaiuri, multă miere, foarte multă, lămâie doar la nevoie.
Bunicii paterne a fetiţei mele îi spun şi azi, după 20 de ani de când ne cunoaştem şi deja multă vreme de când ea nu mai este soacra mea, „mami“. Aşa îi spune fiul ei, aşa am apucat. Am râs împreună, m-a ajutat mult, ne-am şi enervat reciproc de multe ori, doar am locuit timp lung împreună, dar niciodată n-a trecut niciuna dintre noi bariera respectului în relaţie cu cealaltă. Niciodată. Când ne vedem, o-mbrăţişez şi o sărut. Îi spun întotdeauna „Sărut mâna!“. Sigur că mi le amintesc pe toate care ne-au legat şi dezlegat, dar cea mai vie amintire e aia-n care-mi făcea frecţie când eram lăuză, alăptam şi aveam febră 41, în noaptea de Anul Nou. A, şi încă una: când eram numai noi două şi nu ne opreau mărunţişurile domestice, îmi spunea poveşti din copilăria ei. De cele mai multe ori, aceleaşi. În rest, nu prea vorbea cu nimeni. Din faptul că vorbea totuşi cu mine despre copilul din ea am înţeles, cred, ce era esenţial. Câteodată, mi-e dor să râd cu ea sau să facem amândouă prăjituri.
