Azi.

O, nu mă mai răscoli cu atâta îndârjire

prin toate colțurile

și nu-i mai oferi vântului cele o mie de fețe ale mele

descarcerate fără zăbavă

și fără de voie,

căci, ofilite de ieri, flutura-vor zadarnic,

stafidite,

în fața părții auto-vătămate,

protestând agresiv și absurd,

spulberându-se

în timp ce de mine s-a lipit una singură,

empatică, străvezie

și fără termen de valabilitate,

atât de lipsită de fard

încât (cred că) sunt singura care o percep –

uneori, când o trag peste ridul din dreapta

și peste timpul din tâmple –

și care mă strânge atunci când zâmbesc,

ținându-se cu dinții de mine.

(Oare mi se vede și hăul?)

Să mă deconspire el, vântul,

zici,

pe după chipuri de paie,

și să înceteze odată această mascaradă

a valorii declarate

și a celei adăugate obsesiv.

Să afli.

(Să cad?)

O, nu-mi mai căuta cele o mie de sensuri

de după vorbe!

Mi s-au lichefiat,

odată cu pauza-mi devenită obsesiv de cleioasă

și plină de bucurii dense,

de nepovestit,

de neînțeles,

dar de trăit de-a pururi.

Știi bine că le-am declarat nule,

abolindu-le rostul

și c-am legiferat, singură,

fericirea de a fi.

(Azi?)

Azi.

(sursa foto: pixabay.com)