Consecinţe

6 septembrie

Tata operat aseară de prof. S. În aşteptare, azi de dimineaţă la spital. Ficatul, incipient cirozat, este cheia supravieţuirii.

Recitesc Coşbuc, pentru un articol. Alaltăieri, la Sibiu, unde m-am dus să pregătesc venirea tatei (alarmat de dr. C., care n-are nici o speranţă), am profitat de unul din drumurile prin oraş ca să arunc o privire în curtea casei unde s-a aflat redacţia ziarului „Tribuna”: o curte largă, în care pătrunzi pe sub o boltă (ca în atâtea din oraş, inclusiv aceea din strada Mitropoliei unde am copilărit), şi înconjurată de balcoane de lemn. Am încercat să mi-l închipui pe poet, în grupul lui de prieteni, venind dimineaţa foarte devreme la redacţie, pe la 5, când pe străzi nu puteau fi întâlnite decât lăptăresele şi ucenicii, şi pornind apoi, înainte de prânz, spre câte un „local”. N-am o idee precisă despre om. Seriosul Coşbuc, care, la 50 de ani, arăta ca un om bătrân şi atât de tăcut, încât Eftimiu pretinde a nu fi păstrat despre el nicio amintire… sonoră, debutează cu poezie umoristică şi, chiar în anii „Tribunei”, scrie nenumărate glume poetice şi anecdote în versuri, spre delectarea prietenilor. Cine spune că ardelenii n-au spirit ludic?

11 septembrie

N-am timp de scris în jurnal. Toată vremea pe drumuri, între spital, facultate şi alte locuri. Tata, de ieri, binişor, după ce alaltăieri păreau a nu mai fi speranţe. În fiecare zi, ritualul e acelaşi: în jurul prânzului vorbesc la spital cu prof. S., iar seara, după 8, îi telefonez acasă, după veşti. Telefonul se întâmplă să-mi aducă o oarecare uşurare (ca azi), pentru ca „febra” să crească încet-încet până la celălalt apel, ajungând la apogeu în clipa în care formez numărul.

Încerc să citesc romanul lui Sábato (Abaddon). Mă concentrez cât pot pe detalii ca să „uit”. Îmi trec prin minte tot soiul de observaţii care, în mod normal, m-ar interesa şi m-ar sili să construiesc o ipoteză, dar care acum mi se par fără nicio noimă. De exemplu, următoarea: romancierul tradiţional avea bunul obicei (aşa se zice, deşi s-ar putea să nu fie bun în toate cazurile) de a-şi prezenta personajele înainte de a intra în scenă; Sábato în schimb scrie: „Mergea pe Corrientes când l-a văzut apropiindu-se pe Astor Piazzola”. Cine e Piazzolla ăsta nu spune, nici acum, nici mai târziu. La fel procedează cu majoritatea personajelor. Rareori câte o sugestie de portret fizic sau unele aprecieri despre personaje, după cum atrag ele atenţia naratorului, dar cât se poate de nesistematic. E ca şi cum naratorul şi-ar închipui că cititorul se cuvine să ştie cine e Piazzolla sau altul, aşa cum în viaţă ştii despre oamenii din cercul tău de cunoştinţe. Romancierul modern e mai „familiar” cu cititorul şi cu personajele sale decât cel clasic şi nu pierde vremea cu prezentările. Mi se pare cam pretenţios (şi, probabil, deplasat în context) să invoc argumentul – deseori invocat – că romancierul clasic era convins că omul e o entitate fizică, morală şi socială ce poate (şi merită) să fie cunoscută, în timp ce acela modern se îndoieşte de asta. Dar n-am nicio explicaţie mai simplă pentru procedeu.

14 septembrie

Aceeaşi situaţie relativ bună. Veştile proaste vin de la Sibiu. Când l-am dus pe Tata la operaţie, Mama a aranjat-o pe Ţ. la o pensiune pentru bătrâni, foarte onorabilă şi curată, căci pensionarii sunt în general sănătoşi. Asta pentru perioada cât ea va sta la Bucureşti cu Tata. Dar Ţ., şocată, s-a ramolit aproape brusc, de unde, cât a fost acasă la ai mei, se comporta normal, se spăla singură etc., e adevărat, în condiţiile în care Mama făcea „militărie” cu ea (scoală-te din pat, îmbracă-te, de ce ai rămas în cămaşă de noapte, încheie-ţi nasturii de la capot, mănâncă mai puţin sos etc. etc.). Rămasă singură, „părăsită”, într-un mediu complet nou (şi pentru care n-a mai fost timp s-o pregătim sufleteşte), s-a pus în grevă, refuzând să se dea jos din pat. Consecinţele nu sunt greu de ghicit. Aşa că, exasperat de reclamaţiile celeilalte bătrâne, cu care împărţea camera, directorul a decis s-o mute, fără să ne înştiinţeze, la un spital-azil. Îl ştiu de peste patruzeci de ani, fiind chiar pe strada pe care locuiam în timpul războiului, şi aveam o repulsie explicabilă, de câte ori treceam pe sub ferestrele lui, faţă de figurile de bătrâni îngrozitori pe care-i zăream înăuntru. Şi acum biata Ţ. e acolo! Ce înspăimântător trebuie să fie pentru mintea ei nu de tot întunecată să se vadă abandonată (aşa o fi crezând?) în mizeria de acolo! Şi nu pot face deocamdată nimic. Starea Tatei ne fixează pe toţi aici. Şi dacă m-aş repezi între două trenuri la Sibiu, ce aş schimba? Nu-mi pot scoate din cap că am „înşelat-o” promiţându-i să dorm cu ea şi profitând apoi de faptul că se culcase. Mă simt vinovat ca de o ticăloşie pe care n-o pot repara. Ce să fac? Cum s-o ajut? Unde s-o duc? A trebuit să am vârsta pe care o am ca să înţeleg că există totdeauna ceva în viaţa fiecăruia din noi care nu ascultă de voinţa ori de puterile noastre, ceva pe care nu-l putem modifica, oricât am dori-o sau oricât ne-am strădui, ceva care ne umileşte mândria şi ne calcă sentimentele în picioare…

[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]

Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.

(sursa foto: mood.sapo.pt)