Colecţia de tatuaje (II)

După ce am ajuns în New York toate aceste imagini aveau să pălească în memoria mea. Am descoperit repede că America era adevăratul paradis al celor tatuaţi. Înţelegi asta după o simplă plimbare prin Village într-o zi călduroasă de mai, când bărbaţii îşi suflecă mânecile de la cămăşi sau poartă maieuri iar femeile îşi pun rochiile sumare de vară. Încă o duminică la Jones Beach pe plaja întinsă ca o bucată de desert şi vei realiza că asta e adevărata lume a celor cu semne particulare. Femeile concurează cot la cot cu bărbaţii, sportiv şi egal. Trebuie să admit că un mic trandafir, o notă muzicală sau ceva discret, delicat, cu vreun înţeles, să spunem pe unul din omoplaţi, nu mă deranjează.

Aici există ateliere speciale pentru tatuat, cu aparatură şi vopsele sofisticate, cu meseriaşi pricepuţi la desen şi cu noţiuni de ortografie şi gramatică. Femeilor li se pun toate cele cinci degete, chiar şi unghii, iar anatomia le este respectată. Totul se face cu ace sterile, vopsele nealergizante după cataloage din care te poţi inspira. Bănuiesc că şi aceşti profesionişti sunt asiguraţi pentru cazul în care ar fi daţi în judecată.

Nu mi-e greu să-mi imaginez un scenariu de altfel foarte posibil: un afro american tatuat pe braţ cu unul din semnele chinezeşti foarte populare aici plimbându-se într-o zi prin Chinatown. Miile de chinezi pe lângă care trece izbucnesc în râs citindu-i mesajul tatuat. În fine, unul mai de treabă îi traduce inscripţia şi acesta se îngrozeşte. Primul impuls: să se întoarcă în Brooklyn în magazinul unde fusese tatuat şi să-l împuşte pe meşter sau să caute acasă chitanţa cu care plătise şi să meargă la un avocat. Eventual chinez şi el. Numai dacă omul este complet nebun va ceda primului impuls.

Aici în America văd atâtea tatuaje, încât nu mai îmi trece prin cap să le colecţionez. Pe cele „clasice“ le văd zilnic, în clinică, în spital, încât nici nu le mai înregistrez. Când unele femei se dezbracă, ai senzaţia că răsfoieşti o carte cu poze, plină de surprize neaşteptate. Din când în când poţi să vezi, unde te aştepţi mai puţin, câte ceva creativ, original. Doisprezece îngeraşi dolofani ţinându-se de mâini în jurul coapsei unei fete, care s-a îngrăşat într-atât, încât hora sfântă intrase într-o mare tensiune. Îngeraşii se lăţiseră peste pielea crăpată, aveau privirile îngrozite, şi se ţineau tot mai greu de mâini. Într-o ţară liberă, văd sute de mile de sârmă ghimpată, înfăşurată de bună voie, în jurul a mii de braţe, glezne, gâturi, gânduri. Într-o zi de vara în Central Park poţi vedea pe un spate o navetă spaţială NASA, decolând între sacru şi gât. O listă cu foşti iubiţi, pe o coapsă lungă, bifaţi unul câte unul, urmele însângerate ale labei de tigru, devastând de la genunchi în sus, peste coapsă, muntele lui Venus, printre sânii de silicon, peste umăr înapoi în jungla de afară.

Într-una din zile, uitându-mă pe CNN, aflu că această practică a devenit atât de populară, încât chiar unul din respectabilii mei colegi de specialitate s-a contaminat. Modul în care a făcut-o a fost sinistru şi original, şi conform avocatului sau, rezultatul unei dereglări mentale serioase, încă insuficient studiată. Un obstetrician de la Beth Israel Hospital, Manhattan, după ce a terminat o cezariană făcută unei paciente de care se pare că se ataşase, i-a tatuat, sau mai exact gravat, iniţialele lui, AZ, adânc în pielea abdomenului. Cu electrocauterul. Nefiind prinşi pe atunci cu niciun război, sau cu alte întâmplări vrednice de atenţie, televiziunea şi toate marile ziare au dezbătut întâmplarea zilnic. A fost numit doctorul Zorro şi avocaţii au avut iarăşi de lucru şi asigurările de plătit. Biata femeie a fost compensată pentru daune cu câteva milioane, iar doctorul Zorro mutat într-o clinică de avorturi.

La un moment dat chiar şi eu fusesem ameninţat cu legea, asta pentru că exercitându-mi profesia, am stricat din greşeală un tatuaj.

O chema Ana şi dansa striptease în unul din gogo barurile din Queens. Era atât de slabă încât nu mi-o puteam închipui nicicum mişcându-se goală în ritmul muzicii, sau încolăcindu-se languros pe nelipsita bară, unde femeile acelea încearcă disperat să stoarcă senzaţii tari şi ceva admiraţie unor bărbaţi care în semn de omagiu, îşi vărsau excitaţi cel mult berea pe pantaloni. Când eram în Montreal, proaspăt emigrant, fără bani şi cu puţine speranţe, un prieten mă invită la un club de striptease, experienţă mi-a explicat el, indispensabilă oricărui bărbat care vine din lagărul comunist.

Unele din fetele astea sunt studente la colegiu, mi-a spus, fiinţe onorabile care muncesc ca să se întreţină. Mi-a fost greu să cred, mai ales că în Canada învăţământul era gratuit. Câteva dansau la mese, contra cost, în faţa celor care voiau ceva mai personal. La un moment dat amicul meu a chemat-o pe una din ele, i-a dat 20 dolari şi i-a spus:

– Dânsul e doctor de femei. Dansează-i ceva tematic, care să-i aducă aminte de vremurile bune din România, când era sărac, dar fericit.

– A, România, Nadia Comăneci, Ceauşescu… îşi exersa fata cunoştinţele, ondulându-şi formele plinuţe. Până să spun eu un nu mai hotărât, trase o masă goală în faţa mea, se urcă pe ea cu mişcări prefăcut ruşinoase, încercă să-şi aducă aminte ultimul control ginecologic şi o naştere pe care nu cred că o avusese. Toată sala se uita la noi neînţelegând nimic din truda fetei.

Unele din ele aveau bineînţeles şi tatuaje. Niciuna însă nu ajunsese la sofisticăria şi realismul grafic al Anei R. Avea 20 de ani şi am întâlnit-o ca pe atâtea alte femei de care îmi voi aduce aminte, în camera de urgenţă.

Mă chemaseră chirurgii care o suspectau de o formă gravă de peritonită. Era destul de înaltă şi prea slabă pentru o femeie care dansa goală într-un bar de noapte. Originară din Columbia, venise în New York când avea cinci ani şi trăia într-un apartament mic cu bunica şi fetiţa ei de doi ani. Venise direct la urgenţă, ca mulţi din cei fără asigurare medicală care vin la doctor doar când ajung în stare gravă. Stătea pe marginea patului, chircită de durere. Îşi smulsese perfuziile din mână şi rezidenţii de chirurgie nu mai îndrăzneau să se apropie de ea. Îi înjurase şi îi ameninţase pe toţi cu iadul dacă mai pomeneau de sala de operaţie. Am fost prevenit că e impulsivă şi că în urina ei se găsise cocaină. Mâinile îi tremurau şi era agitată. Faţa îi era trasă şi ochii, altfel frumoşi, erau adânciţi în orbite. Nu arăta bine deloc şi îmi amintea de feţele peritoneale din cărţile de medicină. M-am apropiat de ea încet.

– Tu cine mai eşti? mă întrebă brutal.

– Sunt ginecologul, i-am răspuns neutru. Am fost chemat de chirurgi pentru consult.

– Ascultă, să nu-mi spui şi tu că trebuie să mă operez, că mă car acasă.

– Nu spun nimic până nu te examinez. Iar dacă vrei să pleci acasă, e dreptul tău. Semnezi o hârtie şi eşti liberă s-o faci pe pielea ta. Suntem aici să te-ajutam şi se pare că problema ta e destul de serioasă.

Tăcu deodată.

– Nu vreau să plec, pentru că mi-e foarte rău.

Apoi o conving să se lase examinată şi ceea ce găsesc e într-adevăr serios. Pelvisul ei, aproape „îngheţat“, pare a fi plin cu puroi. Abdomenul excavat e tare ca piatra şi abia se lăsa atins din cauza durerii. Tomografia confirmă suspiciunea. O pelvi-peritonită zdravănă cum nu mai văzusem din România. Îi explic la rândul meu că nu văd altă soluţie decât operaţia.

– La dracu! Credeam că măcar tu ai altă părere. Ce naiba, nu e altă soluţie? Nişte pastile, să le iau acasă, sau nişte injecţii?!

– Nu, îmi pare rău, dar numai asta te poate face bine. Ce ai tu se numeşte peritonită şi fără operaţie din asta se moare.

– Ce rahat! Adăugă ea plângând spasmodic.

Simţeam că va ceda. Nu era nici nebună, nici proastă şi nici n-a mai blestemat în jur.

– Şi cum o să mă operezi? mă întrebă.

– Pe abdomen, îi răspund.

Asta nu-i place deloc.

– Şi o să-mi tai şi şarpele?

– Se pare că n-o să am încotro, am adăugat rememorând imaginea pitonului tatuat pe abdomenul ei.

Deşi nu mai văzusem aşa un tatuaj, nu am reacţionat deloc când am examinat-o prima dată. Coada şarpelui începea la ombilic după care se ondula graţios de-o parte şi de-a alta a liniei mediane până peste pubele complet bărbierit. Capul lui disproporţionat de mare avea gura larg deschisă deasupra clitorisului din care voia parcă să muşte. Tehnic, un tatuaj altfel destul de bine realizat.

Resemnată, Ana semnează consimţământul şi o programez la sala de operaţie. Incizia plecată de la ombilic spre pube a trecut bineînţeles exact peste unduirile şarpelui separat acum de-o parte şi de-a alta de retractoare. Operaţia a durat câteva ore. Cu greu am reuşit sa-i salvez o bucată dintr-un ovar pentru a nu intra la 20 de ani la menopauză. Am închis-o apoi până la piele şi i-am lăsat pe rezidenţi să pună copcile finale.

Am revăzut-o seara în reanimare. A deschis ochii şi s-a uitat la mine, dar nu a putut scoate niciun cuvânt din cauza tubului introdus în stomac şi care îi ieşea pe nas. Evoluţia ei a fost mai bună decât mă aşteptam şi s-a refăcut extrem de repede. Totul ar fi fost bine, eu aş mai fi adăugat un caz deosebit la biografia mea profesională, dacă nu s-ar fi întâmplat ceva neaşteptat şi neplăcut.

A doua zi după-amiază mă cheamă sora şefă pe secţie s-o vad cât mai repede pe Ana.

– E vorba de operaţie. E urgent.

Las totul baltă şi mă duc în salon. Stătea pe marginea patului agitată. Mâinile şi corpul îi tremurau. M-am gândit că poate făcea un sindrom de abstinenţă la cocaină.

– Tu ai făcut operaţia asta, nu-i aşa?!

– Ce s-a întâmplat?

– Ce s-a întâmplat? Păi vino şi vezi ce rahat ai făcut!

Se întinse cu greu pe pat cu faţa în sus. Îşi ridică halatul pătat şi îmi arată plaga suturată care fusese lăsată de-acum fără pansament. Arăta neaşteptat de bine. Nu însă şi pitonul şerpuit care la închiderea cu copci nu mai fusese aliniat corect de-o parte şi de-a alta a inciziei. Realitatea e că arăta jalnic şi m-am abţinut să nu-mi arăt surprinderea.

– Fuck you, doctor! Am plătit pentru el 120 de dolari. Toată lumea în bar mă ştia ca femeia cu şarpele. Era semnătura mea. Cum o să dansez acum cu rahatul ăsta pe burtă, plus cicatricea?! O să-mi pierd slujba, la naiba!

Îi tremurau buzele şi era tot mai agitată.

– Şi ştii ce-am să fac când am să ies de-aici? Te dau în judecată. Rahat!

M-am blocat şi n-am ştiut ce să zic. Mă şi vedeam în tribunal înconjurat de avocaţi care vor proiecta pe perete imagini cu şarpele de pe burta Anei, acum un desen absurd, suprarealist.

– Rahat, rahat, rahat! De ce trebuia să păţesc eu toate astea?! Cară-te de-aicea! Striga la mine, ameninţând că aruncă în mine cu punga de glucoză care tocmai îi picura în venă.

Furioasă, şi-a smuls tubul din nas. Am ieşit trist, neştiind ce să fac. I-am certat pe rezidenţii care au închis pielea şi n-am mai intrat în salonul ei peste 24 de ore. Ştiam că e bine, trage pârţuri sonore şi se plimbă pe coridor cu perfuzia la mână. A treia zi m-am dus totuşi s-o văd. Părea că doarme, însă a ridicat sprâncenele şi m-a privit. De data asta era calmă.

– Îmi pare rău pentru şarpele tău, i-am spus. Important acum e să te faci bine. Pot să-ţi văd plaga?

N-a spus nimic şi şi-a dat pătura la o parte. Deja purta chiloţi, şi încă unii de la Victoria Secret, foarte înguşti şi roz. De coarda care trecea peste şoldul descărnat era agăţat nici mai mult nici mai puţin decât un beeper. Mi-a citit mirarea.

– Viaţa merge înainte, doctore! Trebuie să comunic cumva cu exteriorul. Îmi pare rău pentru ieşirea de ieri…, spuse apoi mai blând. O s-o rezolv eu şi cu şarpele mai încolo. Acum spune ce mi-ai făcut acolo, în burtă.

Am încercat să explic totul pe înţelesul ei.

– Crezi că o să mai pot avea alţi copii?

Îi spun că ştiinţa a progresat şi că acum se fac fertilizări in vitro, ca să nu-i tai toate speranţele.

– Da, am auzit, dar astea costă mult. Aşa că va trebui să mă apuc de treabă.

M-a bucurat tonusul ei însă nu era încă de trimis acasă.

 – Vreau să plec, spuse deodată hotărât. Astăzi sau cel târziu mâine.

– Asta nu cred că e bine.

– Bine sau rău, trebuie să plec. Acasă o am pe bunica mea care-mi creşte fata de doi ani. Am chirie de plătit. Şi dacă nu mă întorc până duminică la bar, îmi pierd slujba.

– Doar n-ai de gând să dansezi cu rana asta nevindecată.

– N-am încotro. Concurenţa e mare în meseria asta şi banii destul de buni. O să vadă şi libidinoşii aia ceva ce n-au mai văzut încă. Sper să nu-mi iasă maţele afară!

A doua zi a semnat că pleacă pe propria răspundere, şi-a îmbrăcat hainele de piele neagră cu ţinte şi dusă a fost. În noaptea aceea am avut un coşmar. O visasem pe Ana dansând furibund în jurul barei metalice pe o melodie turcească. Deodată şarpele tăiat de pe burta ei se puse singur la loc şi se repezi la mine care beam bere excitat în primul rând.

A reapărut în realitate, după vreo zece zile, în sala de aşteptare a clinicii. Arăta mai bine, în aceleaşi haine negre de piele, cu un fard gros pe faţă. Intră în cabinet şi o văd în faţa mea zâmbind. Era cu totul altă persoană.

– Am început să lucrez, doctore, şi uite că n-am păţit nimic. Mă mişc ceva mai încet deocamdată şi cu mai puţine lumini pe mine, dar dansez, îmi spuse mândră.

– Şi ce-ai făcut cu tăietura de pe burtă… Şi cu şarpele? O întreb timid.

– O să vezi! chicoteşte ea neaşteptat de veselă. Eu am întotdeauna idei bune. Acum ieşi afară să mă dezbrac.

M-a lăsat mut şi de data asta şi mă gândeam ce-o fi putut să inventeze cu pitonul mutilat şi cu plaga încă nevindecată. Niciun chirurg plastic n-ar fi acceptat să corecteze eroarea atât de curând după operaţie. O iau pe una din asistente şi intru în cabinetul de consultaţii. Ana îşi aşezase pe umeri halatul de hârtie albastră cu deschiderea înainte şi luase o poziţie de parcă avea pe umeri o blană foarte scumpă. A aşteptat să închid uşa, apoi a început să se unduiască languros, ca într-un bar de noapte, pe o muzică doar de ea auzită. S-a dezbrăcat încet, sub privirile consternate ale asistentei. Am văzut uimit ce-şi făcuse.

– Ta-taaa! strigă ea ca ajutoarea unui magician când iese porumbelul din pălărie.

Avea nişte chiloţi minusculi cu pene mici de struţ într-o parte şi o jartieră roz pe una din coapse. Nu asta era însă adevărata surpriză, ci cele trei lanţuri de aur care atârnau de la ombilic la pube. Când se mişca, lanţurile se unduiau şi ele acoperind admirabil rana încă roşie şi şarpele mutilat. Erau agăţate între un inel trecut prin buric şi altul în clitoris. Continua să facă mişcări de dansatoare profesionistă în faţa mea şi a asistentei căreia îi roşiseră urechile.

– Într-o zi, când am să mă refac complet, trebuie neapărat să vii să mă vezi. N-am de gând să mai fac asta prea mult. Când o să am bani destui, o să plec în Sud şi o să încep altceva. Poate chiar un college.

(sursa foto: Bigtrade.us)