Alex. Ștefănescu 
Dacă s-ar organiza un concurs de versificare și li s-ar cere participanților să compună nouă strofe de câte patru versuri, două dintre ele alcătuite din patru silabe și alte două din șase silabe (și dispuse astfel: 4−6−6−4), cu rime perfecte, unele pe ultima silabă, altele – pe ultimele trei, s-ar ajunge aproape sigur la un eșec. Aceste reguli drastice i-ar determina pe concurenți fie să le încalce (în numele libertății de creație), fie să le respecte ludic-fantezist (compunând ceva asemănător cu folclorul infantil). În poezia Stelele-n cer (scrisă în 1879), Eminescu respectă aceste reguli (pe care singur și le-a impus), iar rezultatul este o poezie gravă, de o frumusețe statuară, care reverberează multă vreme în conștiința cititorului.
Totul e uimitor de firesc și lapidar și, în același timp, are o imensă putere de semnificare. Rareori cuvintele limbii române au fost atât de bine valorificate, nu numai de precursorii lui Eminescu, ci și de succesorii lui. Poetul produce maximum de emoție artistică dintr-un minimum de material lingvistic.
Prima strofă, formată din numai 66 de semne tipografice (luând în calcul și pauzele dintre cuvinte) induce un copleșitor sentiment de măreție și singurătate. Niciun haiku din câte am citit vreodată nu realizează o asemenea concentrare de poezie:
„Stelele-n cer/ De-asupra mărilor/ Ard depărtărilor,/ Până ce pier.”
Stelele sunt văzute deasupra mărilor, nu deasupra orașelor și nici măcar a pădurilor. Prin această plasare se mărește impresia de pustietate cosmică. Se remarcă, apoi, modul în care este folosit dativul în al treilea vers, „ard depărtărilor”. Stelele ard depărtărilor, ard pentru depărtări, lumina lor are ca destinatar ceva incert, aflat la o distanță incomensurabilă. Și ard multă vreme, în zadar, ard „până ce pier”.
După ce este creată atmosfera de măreție și singurătate, sunt descrise corăbiile care înaintează alunecător, maiestuos-sumbru, pe marea necuprinsă, prin întuneric, sub stelele care ard depărtărilor:
„După un semn/ Clătind catargele,/ Tremură largele/ Vase de lemn:// Nişte cetăţi/ Plutind pe marile/ Şi mişcătoarele/ Pustietăţi.”
Eminescu încă avea în minte sensul vechi al verbului „a clăti” (a mișca, a clătina) , care pentru noi, azi, înseamnă exclusiv a limpezi, cu apă curată, un obiect proaspăt spălat. Arhaitatea cuvântului intră în rezonanță cu arhaitatea corăbiilor cu catarge, făcând ca totul să pară pierdut nu numai în spațiu, ci și în timp.
Dezolantă este și călătoria fără sfârșit a cocorilor, „vecinică trecere”, din a căror aventură în lume nu rămâne nimic:
„Stol de cocori/ Apucă-ntinsele/ Şi necuprinsele/ Drumuri de nori.// Zboară ce pot/ Şi-a lor întrecere,/ Vecinică trecere −/ Asta e tot…”
Cuvinte grele ca o lespede: „Asta e tot…”. Mulți deplâng trecerea ireversibilă a timpului și efemeritatea vieții, dar puțini au, ca Eminescu, această dramatică reprezentare a trecerii și efemerității.
Strofa finală, care aduce în centrul atenției cititorului (sau ascultătorului) clipa cea repede ce ni s-a dat poate crea – a și creat – o obsesie:
„Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?”
Extraordinarele memorii publicate de Annie Bentoiu cu puțină vreme înainte de a muri sunt intitulate Timpul ce ni s-a dat.
Se vor găsi, sunt sigur, comentatori fără talent de cititori, care vor identifica și aici un pleonasm (așa cum pretind că au găsit unul în Luceafărul, „cobori în jos”, deși acolo este vorba de o incantație, nu de o… somație). Bineînțeles că o clipă nu poate fi decât repede, vor spune ei, cu satisfacția de a da lecții de gramatică unui mare poet. În realitate, „clipa cea repede” este cu totul altceva decât „clipa”. Spre deosebire de „clipa” din dicționar, în interiorul căreia se poate desfășura o întreagă istorie (se pot întâmpla atâtea pe parcursul unui miliard de nanosecunde!), „clipa cea repede” din poezia lui Eminescu nici nu începe bine și se și sfârșește. Exact ca o clipire de pleoapă.
