Ana Barton 
Sunt un copil cu ziduri de incintă. Am contraforţi şi turnuri. Am şanţ de apărare şi o platformă uriaşă, cu lanţuri. O ţin mereu ridicată. Nu s-a inventat berbecele pentru fortăreaţa mea. Nu-mi pieptăn părul în curtea castelului, însă mă trezesc în fiecare dimineaţă şi ascult privighetoarea. Nu sunt singura. Nu sunt singură. Nu mestec fleici crude, deşi numai alea-mi plac. Sunt cuminte şi refuz să mestec. Mă gândesc.
Să-ţi spun la ce m-am gândit azi. La asta: nu arunci cu oamenii înapoi în ei înşişi după ce ţi s-au dat. Ei nu ştiu întotdeauna asta, însă mereu lasă urme de carne pe drumul pe care au venit la tine, fie că el e mers ori săpat. Nu mai sunt niciodată aceiaşi oamenii ăştia şi nu-şi mai pot aduna zdrenţele cărnii pe drumul de întoarcere. Deci uite poruncă nouă: să nu arunci cu oameni! Iar pentru asta trebuie să-ţi înveţi mâna să-şi rabde pumnul. Deschis, de bună seamă.
Nu ţâşneşti niciodată pentru că aşa eşti, ăsta e cel mai fals cântec de leagăn şi, crede-mă, mi l-am tot îngânat, ştiu ce spun. Ţâşneşti fiindcă nu ai curajul unei alte forme de agregare. Nu ştii să te aşezi în tine şi să te decantezi. De-aia te faci rachetă de-ndată ce ţi se pare. Orice. Alergi doar pentru că nu ştii ce să faci. Nu e plăcut, dar e adevărat: fuga nu limpezeşte. Nu. Încearcă să te muţi. Eu am făcut asta azi şi-a fost prima dată.
Azi m-am mutat din mine în altcineva. Şi-am înţeles cum a făcut, de ce a vrut aşa şi ce-a-nsemnat ce-a vrut. Şi m-am întors pe şine. Sigur, îmi tremurau genunchii, respiram greu şi-aveam mâinile moi. Dar când a venit peste mine gândul celui mai preţios bun neconcret al omului speriat de sine, perspectiva, am fost salvată. Altfel, aş fi scos tomahawk-ul. De fapt, îl ţineam în mână. Dar l-am scăpat pe jos. Şi nici nu l-am privit când mi-a înţepat călcâiul. Astea sunt deja lucruri de pe jos.
Dansul ăsta al perspectivei e cel mai frumos de pe faţa lumii. Din el ne naştem, cu el trăim, îl bem şi-l mâncăm şi habar nu avem că ne ţine vii. A fost nevoie de declicul unei clipe, de două talgere şi-un cap de balanţă pentru ca furia fugii să se mute în bucuria aflării. O să-mi spui că nu ţi-am spus nimic, iar eu o să-ţi răspund că ai dreptate.
Nu ţi-am spus nimic concret. N-avea rost, să ştii. Sunt sigură c-ai înţeles tot restul. Dar am o rugăminte: atunci când te ridici din tine în lava alergării fără ţintă, fă pasul mic întâi, pe primul, şi altul următor în bună apropiere şi vezi dacă nu ţi-ar plăcea mai degrabă să dansezi. Măcar două minute. Să ştii că dansul e mai bun decât morcovii cruzi. Mult mai eficient. Nu, nu îmbunătăţeşte vederea. O înlocuieşte. Cu ritmul. N-are rost să numeri paşii. N-are rost să numeri.
