În spital

La nouăsprezece ani, m-au năpădit furunculele. Le luasem din gârlă. Unul îmi ieșise pe șold și m-a pus jos. Am stat zece zile în spitalul din Videle. Mergeam într-o parte, cu brațele depărtate, ca aeroplanul. În salon, lume luminată. O bătrână avea un flegmon verzui de la o injecție greșită. Doctorul Dimitriu, când a văzut-o, și-a frecat palmele și i-a zis:
– Mamaie, abia aștept să te tai! Parcă mi-ai arătat o friptură.
Până la urmă, a operat-o sora-șefă, Cuța, într-o duminică, iar luni, la vizită, doctorul a întrebat-o:
– De ce, mamaie, ai țipat ca din gură de șarpe, ce o fi zicând lumea care te-a auzit, noi ce facem aicea?
– M-a durut, domnu’ doctor, m-a durut…
Era înaltă bătrâna, avea 72 de ani și era curată. Toată lenjeria ei intimă era croșetată. Muncită. Ochii mari, albaștri, mersul falnic, mă gândeam că venea din alte timpuri.
Tot la doctorul Dimitriu era o femeie tânără, operată de apendicită. Dimineața, la vizită, când îi arăta operația, doctorul îi spunea:
– Cu reflexul ăsta să rămâi, unde mă vezi, sus rochița, jos chiloții…
Toate rădeau. Noi, cele mai tinere, mustăceam, pe vremea aia, fată fiind, nu era frumos să arăți că înțelegi și alte lucruri.
Doctorul meu era domnul Lepădatu, un om robust, cu o privire blajină. La prima vizită i-a șoptit lui Dimitriu:
– Vino să vezi cel mai frumos fund din salon.
Am murit de rușine.
Într-o zi, ne-am dus coloană la ginecologie. Așa era atunci, era musai să faci acest control. Din ziua aceea, doctorul mi-a vorbit frumos, „stai cu tata, încă puțin”. Mi-a zis să cer pijama curată în fiecare zi și să-i spun omului că vin din partea lui. Trăiam bine. Mama, când a auzit că mai eram domnișoară, a început să plângă. Se uita în gol, pe gânduri, și plângea:
– Ai fost o nebună, nebună ai fost, te-ai dus la discotecă, ai venit noaptea, nu mai credeam…
Lângă spital era o clădire pentru copiii cu dizabilități, nu am înțeles bine, un fel de casă de copii, dar acești copii erau altfel. O fetiță din salonul meu mi-a zis că sora ei era acolo.
Într-o zi, ne-am dus la ea. Aveam câteva napolitane. Le-am luat cu mine.
Am coborât într-o altă lume. Unii copii stăteau pe jos și își loveau trupul de perete. Erau murdari, sălbăticiți… Sora fetiței n-a recunoscut-o, ea a început să plângă, i-a întins napolitanele, și-a șters lacrimile și îi tot povestea despre cei de acasă.
Fata bolnavă mânca napolitană și privea spre un perete, fără nicio reacție. Mânca și privea absentă. Doar mânca. Pufi din napolitană îi rămăseseră la gură. Fetița i-a șters cu mâna. A mângâiat-o pe creștet pe sora sa și i-a promis că o să mai vină. Sora nu i-a răspuns. Privea peretele. Doar privea.

(sursa foto: lecturisiarome.ro)