Valeriu Cristea 
Stan şi Bran interpretînd, în doi fireşte, reinterpretînd mitul lui Sisif (stîngaciul, ghinionistul) în filmul în care trudesc din răsputeri să urce o pianină buclucaşă (ce le „scapă” îsă şi alunecă mereu în jos revenind cu încăpăţînare la punctul de pornire) pe treptele unei scări exterioare pentru ei insurmontabile, sau Stan şi Bran călători, dezbrăcîndu-se şi îmbrăcîndu-se într-o cuşetă, ce-i drept deloc încăpătoare, într-un chip atît de încîlcit-complicat încît transformă două operaţii elementare ce nu mai pun îndeobşte nici un fel de probleme din momentul în care lăsăm în urmă prima noastră copilărie într-un fel de calvar; de coşmar. Asistăm la o cumplită babilonie vestimentară, contemplăm o monstruoasă caracatiţă de gesturi ineficiente, de agitaţie vană. În cuşeta strîmtă care i-a făcut prizonieri, Stan şi Bran se află – fără nici o şansă de scăpare – în labirintul propriei lor stângăcii. Aproape că nici nu ne mai vine să rîdem: e ceva dureros în această zbatere a lor confuză, de copii handicapaţi, nepricepuţi, neputincioşi.
Să nu te descurci cu transportul unui obiect greu, mai ales cînd e vorba şi de nişte scări, mai e cum mai e; să nu ştii însă, să nu poţi să te dezbraci şi îmbraci – e culmea! „Călători”, cei doi stabilesc, într-adevăr, aici, într-un compartiment foarte limitat de tren, o performanţă absolută, în negativ, fireşte. Spaţiul închis al cuşetei valorifică din plin una din trăsăturile lor fundamentale: lipsa totală a simţului practic (tîmplari, nu se pricep să deschidă un cadru de fereastră, cerşetori – nici măcar să crape lemne). Era inevitabil ca pragmatica Americă să se distreze pe socoteala unui asemenea cuplu. În ţara lui Edison, în ţara inteligenţelor tehnice şi a inventatorilor, Stan şi Bran întruchipează geniul neîndemînării catastrofale: o casă construită de ei se autodemolează prin simpla şi paşnica depunere a unei berze pe horn (o aparenţă de casă creînd iluzia ospitalităţii!). Era strict necesar, era vital pe de altă parte ca pragmatica Americă să inventeze (pe lîngă atîtea invenţii celebre) şi un asemenea cuplu, fără candoarea, infantilismul şi gafele căruia ea s-ar fi sufocat, probabil, înăbuşită de o civilizaţie materială copleşitoare. Stan şi Bran reprezintă eterne copilărie a unui popor ce s-a maturizat prea repede, împovărându-se singur cu tot felul de griji şi ambiţii, călcîiul vulnerabil salvator, fără de care nu poate supravieţui nici o putere, oricît de mare şi de sigură de ea ar fi. În sensul celor spuse, mă întreb dacă faimoşii comici (pe care, din iubirea ce le-o port, îndrăznesc să-i pun alături de don Quijote şi de membrii clubului Pickwick) nu constituie invenţia cea mai serioasă, invenţia cea mai importantă, invenţia numărul unu a inventivei Americi, contribuţia ei cea mai de seamă la tezaurul de valori artistice şi morale al umanităţii? Pe calea facilă, deşi plină de ocoluri, a rîsului, cei doi ne întorc, îmbătîndu-ne – pentru a ne trezi – cu veselia unei superiorităţi imaginare, la ceea ce avem mai bun, aş spune chiar mai sfînt în noi. Mă încumet să cred (parafrazînd şi visînd) că la judecata de apoi Stan şi Bran vor mîntui America de toate păcatele ei (atîtea cîte le are).
________________________________________
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La aproape 30 de ani de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
