Literatura de azi 
Era un băiat subţiratic şi zvelt, îmbrăcat într-un tricou de culoarea racului, ce-l făcea să semene cu un morcov îngemănat. Restul veştmintelor îi erau din mătase albastră, cu dantele gingaşe şi tot felul de zorzoane. Avea plete lungi şi bălaie şi purta pe cap o tichie de atlaz roz-alb, cu pană, trasă ștrengărește pe-o ureche. După privirile ce le arunca părea băiat de viaţă, iar după înfăţişare, tare mulţumit de sine. Era drăgălaş să-l pui în ramă, nu alta. Băiatul se apropie, mă cercetă din cap până în picioare, cu o curiozitate plină de zâmbete şi neobrăzare. Îmi spuse că mă căuta cu tot dinadinsul şi mă încunoştinţă că este paj.
– Las-o încolo – îi zisei – ce-i aia paj? Ai grija pajiştilor, ca să tai frunze la câini?
Cuvintele erau cam tari, recunosc, dar intrase strechea în mine. Totuşi, cuvintele mele nu-l atinseră câtuşi de puţin. Parcă nici nu-i trecea prin cap că-l jignisem. În timp ce ne plimbam, vorbea şi râdea fericit şi nepăsător, aşa cum sunt îndeobşte băieţandrii, şi numaidecât ne împrietenirăm la toartă. Îmi punea tot soiul de întrebări despre mine şi despre straiele mele, dar nici n-aştepta să-I răspund, pălăvrăgind mai departe, de parcă ar fi uitat că-mi pusese întrebarea. Toate astea până ce, în treacăt, îmi spuse că s-a născut la începutul anului 513.
La auzul acestor vorbe mă trecură fiori de gheaţă, chiar prin şira spinării. Mă oprii şi-i zisei, cu un glas cam stins:
– Mi se pare că nu am auzit prea bine. Mai spune-mi o dată – şi mai rar: ce an zici că era?
– 513!
– 513? Pari mai tânăr! Zău, dragul meu, ţine seama că a face cu un biet străin, fără prieteni pe-aici. Fii sincer şi nu-ţi bate joc de mine. Ia spune-mi: eşti în toate minţile?
Mă asigură că este.
– Da’ oamenii de aici sunt şi ei în toate minţile?
Îmi zise că da.
– Va să zică, nu suntem la ospiciu? Vreau să spun, acolo unde sunt aduşi nebunii pentru a fi lecuiţi?
Îmi zise că nu.
– Ei, comèdie, atunci să ştii că ori eu sunt smintit, ori mi s-a întâmplat ceva la fel de groaznic ca şi sminteala. Ia spune-mi acum, pe faţă şi cinstit, unde mă aflu?
– La curtea regelui Arthur.
Aşteptai o clipă, lăsând ca ideea asta să mă pătrundă şi să mă zgâlţâie bine, apoi îi zisei:
– Şi, mă rog, după câte ştii tu, în ce an ne aflăm acum?
– În anul 528, ziua de 19 iunie.
Îmi simţii inima zdrobită de jale şi abia îi putui şopti:
– Gata. S-a zis! N-o să-mi mai revăd niciodată prietenii – niciodată. Trebuie să treacă mai bine de o mie trei sute de ani până să se nască.
Mark Twain, „Un yankeu la curtea regelui Arthur”, fragment (Ed. Biblioteca Adevărul, 2008; traducere de Petru Comarnescu şi Eugen B. Marian)
(text ales şi redactat de Odilia Roşianu)
