Zece ierni

roman – fragment

Când Petre îi şopti apăsat Feliciei, pe neaşteptate, la ureche, deşi nu-l putea auzi altcineva, că niciodată până acum n-a simţit aşa ceva pentru o femeie, Felicia începu să râdă ca de o glumă nevinovată. Da, sigur, vezi să nu te cred! Dar era bine. N-avea ea neapărat chef de jocuri tinereşti, aşa că nu-l mai lăsă să i se spovedească. Treaba lui, să nu vorbească despre ce simte el când, din pură întâmplare, e cu ea. Ceilalţi din echipă se uitau pe furiş, nu înţelegeau ce tot şuşotesc ăştia doi, vrute şi nevrute. Cel mai enervant era că râdeau şi nu ştia nimeni de ce râd, ce au de se distrează în halul ăsta. Feliciei i-a rămas întipărită în  memorie bărbuţa lui scurtă şi rară, de culoarea nisipului ars de vânt, şi felul în care smuceşte uşor din  cap când râde. Şi avea Petre un râs din inimă.

E greu să scrii despre iubirile  străine.  În jurnal, Felicia mărturisea că n-o să poată să spună nici într-o mie de ani ce-i cu ea, cum de s-a lăsat zăpăcită de copilu’ ăsta. Se întreba ce are special Petre şi ce  făcea ea în mod inconştient, fireşte, încât să se simtă el atras. „E simpatică”, ziceau băieţii, colegii lui Petre, „şi e cumsecade”. „Ba e curvă”, zicea întotdeauna careva. Şi Petre avea un gând nebunesc, să-i strecoare un bileţel în care să-i ceară „să fie prieteni”. Aşa ceva se face doar între  adolescenţi. Şi ce, dacă nu-i trece altceva prin minte? Într-o zi, a luat-o uşurel, pe furiş, de mână şi ea l-a întrebat: „Prietenă cum?” „Deocamdată… nu ştiu”, ridicase el din umeri. „O să vedem…” Când se gândea la ea, un val fierbinte urca în el şi i se revărsa în toată fiinţa. Îi plăcea cum se mişcă, cum umblă. Căuta pe-ascuns să-i vadă formele de sub hainele largi. Nu i le văzuse niciodată, dar ştia aşa…  că are picioare frumoase, rotunde şi fierbinţi.  De unde să ştie? Ce naiba, doar a avut femei şi s-a descurcat de fiecare dată, s-a culcat cu ele când a avut chef.  S-a descurcat bine…  totuşi, nu a mai dorit pe nimeni  aşa… ca acum.  Îi vine s-o ia pe sus în braţe, să-i sărute gura şi ţâţele. Nu o lasă el până nu face asta. Să şi-o lipească de pieptul lui şi să rămână îmbrăţişaţi. Şi ea o să-i simtă bărbăţia. Şi  ce va face  atunci? Se va retrage ruşinată, speriată, cum fac fâţele astea de 16 ani? Sau  îi va mângâia delicat sexul? Îl va cuprinde? Îl va dori aşa cum ar vrea el? Natural? Cu pasiune? Ce semn mai sincer poate fi din partea unei femei că-i place de el şi că i se dă întreagă? Vorbele? N-au nicio valoare. Ce-i mai bun pe lumea asta decât o dorinţă simplă, normală, care ţi se poate împlini şi te face fericit?… Ea n-o să-l  îndepărteze. Curvele ştiu ce să facă, ele mimează orice, nu  mai poţi controla situaţia odată ce pici în gheara lor. Din curiozitate avusese de-a face cu aşa ceva. Venit din armată de curând, a chemat pe una, Steluţa… Doamne, ce i-a mai făcut! Nu, el dorea cu totul altceva. Şi de fete cuminţi era sătul. Ăstea care umblă după măritiş sunt cele mai periculoase. Când descoperă ce are bărbatul în pantaloni…  se prostesc! Proastele naibii cred că mânzu’ tău, după ce stai la mozol o juma’ de zi, poţi să-l laşi baltă, că tu eşti Virginica. Auzi, virgină după 16 ani! Îţi închipui că mânzul tău înfocat şi turbat poate să dispară şi să apară la comandă, când au ele cheful. Ce va face femeia asta care ştie atâtea lucruri despre orice şi e aşa de faină? Petre o dorea. Şi avea motive să o dorească. Îi plăcea femeia asta. Voia să-i arate bărbatul care zace în el. Îşi pregătea în minte gesturi, cuvinte deosebite, îşi închipuia scene aprinse. Îşi schimbase traseul când mergea la masă, ca să o vadă. Se uita de departe s-o vadă în cabină, sus, urcând sau coborând pe scară. Şi, dacă şi ea îl zărea, atunci simţea ca o punte prin aer între ei doi. Şi îi veneau în minte dansurile nupţiale la cocoşul de munte îndrăgostit, dansând pe lângă găinuşa lui. Şi se vedea pe sine cu ea îmbrăţişat, trepidând de iubire, tânăr şi neastâmpărat.

 Cât era în  şantier, Petre stătea cu ochii după salopeta ei albastră. Iar femeii i se părea că-l zăreşte prin preajmă cam des şi era mirată. Colegii lui? Au cam mirosit situaţia. Ca între bărbaţi, povesteau  despre fete şi femei. El le-a servit povestea aia, cum a ieşit el în oraş cu Lia – vecinuca de la ţară, cum a cerut-o de la mă-sa s-o ducă la film, dar ei s-au dus şi au făcut dragoste la cineva în apartament. După ce a avut-o şi a văzut că e fată mare, parcă nu-l mai interesa chiar aşa. „Nu-ţi face griji, au păţit şi alţii!” „Da, cred. Prea e moale şi faci ce vrei cu ea”. Fată liniştită, devotată şi cuminte, n-o lasă el, poate chiar s-o ia de nevastă, aruncă el nişte vorbe. „Eşti nebun! Las-o-ncolo dacă nu-ţi place!” „La câte fete sunt… nu-i nicio grabă.” Şi cei însuraţi îi dădeau sfaturi, iar cei mai tinerei, căci aveau în echipă doi ucenici, se mulţumeau să asculte şi să râdă. Cât despre Felicia, era grijulie să păstreze distanţa. Era important să-şi păstreze respectul lor. O lege nescrisă cerea ca femeia, ori să fie cu toţi, ori cu niciunul. Îşi vede de treaba ei, se gândea Petre. Şi nu-şi ascunde vârsta! Adevărul e că nu prea stătea el să despice firu-n patru. Voia să-i simtă formele în braţele sale. Gânduri nebuneşti îi frigeau creierii! Maică-sa ar muri de supărare să ştie. Dar el de Felicia nu s-ar sătura niciodată. Aşa că n-o să piardă ocazia. Până una-alta, nu se ferea să deschidă  discuţia  despre „macaragista noastră”. Când se vorbea despre ea, şi bărbaţii vorbesc, altă treabă n-au, Petre  ciulea urechile. Dacă cineva ştie ceva, că umblă cu cineva de pe la birouri, ori de prin şantier… Însă n-a aflat nimic care să-l pună pe gânduri. Felicia nu umblă cu nimeni. Şi Felicia l-a rugat într-o zi să-i schimbe yala când vine băiatul de la şcoală, cheia copilului nu merge bine şi rămâne blocată. Ce-i greşit în treaba asta?

Ei, atunci a fost cum a fost! Şi într-o zi, la amiază, în pauza de masă, a rezolvat Petre yala, au stat şi au băut un nechezol şi au povestit. Numai că, la plecare, Vlad încă nu apăruse de la şcoală şi Petre i-a furat un pupic. Ha! Ha! Felicia nu s-a aşteptat şi s-a trezit sărutată. Vesel se întreba acum dacă oare să îndrăznească să-i apară odată în pragul uşii? Aşa, pur şi simplu, într-o  amiază, în pauza de masă şi să-i ceară un pahar cu apă. O să-nţeleagă totul din ochii ei. Că de dragă, îi era dragă.

Felicia era tulburată. O trestie în vânt la care cineva îi dă, aşa, deodată, foc. Petre! Asta-i mai lipsea. Nu se mai simţea în largul ei. Mai mare decât Petre cu şase ani, se gândea că e trecută vremea zburdălniciei inimii cu un Petre mai tânăr şi chiar „necopt”.

Treceau  zilele. Cerul era fierbinte, albastru fosforescent. După-amiaza, aproape zilnic, ploua cu găleata. Într-o după-amiază cu ploaie, tunete şi fulgere, Felicia se opri din lucrul său, oamenii fugiră care încotro  să se adăpostească. Se miră tare când auzi că urcă cineva pe scară. „Am venit să stau de ploaie, mă primeşti?” Era Petre. N-au prea vorbit în ultimul timp. Operaţiunile de ridicare a macaralei se terminaseră de o săptămână bună, Felicia lucra deja cu echipa de dulgheri, montând parterul unui bloc. Ploaia cădea densă, spornică, bocănind mărunt pe acoperişul de tablă al cabinei. Pe jos, nu se vedea ţipenie de om. Felicia şi Petre se uitau cum apele şiroiau  pe pereţii de sticlă ai cabinei. Erau izolaţi deasupra lumii. După primul moment de surpriză, când se trezise cu el în cabină, Felicia nu prea reuşi să fie în largul ei. Apoi, nu se ştie de ce, îi pufni râsul pe amândoi.  Era o situaţie… În mod vizibil, el nu era interesat de potopul de afară. Căuta să-i prindă privirile. Îi cuprinse palmele  cu degetele lui fierbinţi şi bronzate, „am muncit în agricultură” . Apoi îşi aşeză ca pentru odihnă palmele lui înguste pe umerii ei. Au râs din nou la gestul lui de bărbat puternic, care se sprijină pe umerii femeii şi atunci, cu tandreţe a strâns-o la piept ca să fie iertat. A privit-o îndepărtându-se uşor din braţele lui  şi Petre a dat scaunul într-o parte, cât s-a putut. În spaţiul acela îngust s-au îmbrăţişat din nou sfioşi, tăcuţi. S-au sărutat. De jur-împrejur, peste ferestre, curgeau apele ploii ca un râu. „Chiar nu-mi pasă că ne vede cineva… dacă asta vrei să zici”, îi şopti bărbatul. I-a ridicat bărbia ca să-i sărute ochii. „Tu ai ochii verzi?”, întrebă el surprins. „Şi eu!” Nu se grăbea, îi plăcea noutatea împrejurărilor. Surpriză şi gingăşie, afecţiune şi rezervă, dăruire şi timiditate lunecau rând pe rând pe chipul femeii. „Asta-i femeia mea!”, şi o strânse cu putere la piept, o lipi de el, o ţinu aşa. Îşi amintea ceea ce-şi propusese, să-i vadă reacţia când îi va simţi bărbăţia. Ochii ei, buzele, sânii şi ea întreagă este a lui şi va păstra urmele trecerii lui ca un fier de plug ce-şi împlineşte în primăvară, menirea. Felicia nu era de lemn. Îi simţea sărutul dulce şi trupul fierbinte, mirosind a ploaie. Era aspru şi delicat cu ea. Îşi plimba cercetător şi posesiv mâinile pe trupul ei încordat de emoţie. Îşi trecea degetele lui zăpăcite şi hulpave peste goliciunea sfârcurilor scoase la lumină, micuţe şi palide ca două fructe date-n pârg, abia descoperite-ntre foi de fragi. Felicia îşi sprijini  braţele  de gâtul lui, îi dezmierdă fruntea şi obrazul. Îi răsfiră cu degetele părul ud. Iar în jurul lor, afară, era urgie. Pereţii cabinei foşneau sub  şuvoaiele ploii. Ca un vin puternic şi aromat, dorinţa îl răscolea. Bărbatul o îmbrăţişă ca şi cum ar fi intrat îmbrăţişaţi în marea învolburată. Îi venea să o pătrundă atunci, pe loc, şi de-ar fi venit sfârşitul lumii din  pricina asta. Era străbătut de o poftă nebună şi nu se mai putea opri, nici întoarce, n-aveau decât să se lase răpiţi amândoi de torente, de valuri cât casa, cât universul, purtaţi în larg  în tunete şi fulgere şi ţipete de  pescăruşi.

-Când să vin? auzi Felicia întrebarea lui Petre, care încerca să-şi aranjeze hainele ude pe trup.

-Unde? se sperie Felicia,  parcă auzindu-l de pe altă lume.

-Cum unde? La tine! Cred că nu te superi! râse el cu gura până la urechi.

Femeia tăcu, se uită la pupilele lui dilatate, de un verde întunecat, îl văzu că râde ca un copil poznaş şi izbucni şi ea într-un  râs duios. Se sărutară din vârful buzelor şi el aşeză cu binişorul scaunul la locul lui, apoi deschise chepengul cu o mână energică şi coborî iute pe scara verticală. Uitase că aştepta un răspuns la cel puţin o întrebare. Femeia abia îl putu zări alergând prin ploaie şi se şi făcu nevăzut. A dispărut, gata. Niciun cuvinţel? Asta a fost tot. Felicia stătea la locul ei de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, în afară de faptul că era ca înecată şi salvată în acelaşi timp. Oricum, se simţea într-un fel pe care nu l-a mai gustat. Sau doar l-a uitat?

Autoarea Jurnalului n-a scris din preaplinul sufletesc al acelor zile şi din acele experienţe, decât foarte puţin. A scris despre geamurile spălate de ploaie. „Turna cu găleata şi Petre a deschis puțin geamul şi s-a umplut cabina de aerul  reavăn”. A scris cum l-a auzit coborând scara, lăsându-se să alunece  pur şi simplu  de pe o treaptă pe alta. Cum scârţâia nisipul ud sub paşii lui repeziţi pe calea de rulare. Cum l-a văzut alergând până când  perdeaua ploii l-a ascuns, o siluetă cu paşi mari, săltăreţi, pierzându-se pe trotuare ude, printre oameni străini şi grăbiţi. Felicia îşi odihnea privirile pe linia ondulată a orizontului, acolo unde ploaia era doar un voal în falduri aproape cenuşii, fluturat peste oraşul punctiform. A scris că era într-o stare de nedescris. Se contopea cu universul, cu dimensiunile lui neînchipuite, cu dulceaţa lui de început de lume. Era fericită? Aşa e fericirea? Apare când o aştepţi mai puţin, se naşte din te miri ce… A scris despre fericirea arborilor: „Neclintiţi, arborii nu se mută, nu îşi doresc să plece, nu au grija asta, tânjesc să se reverse peste mlădiţe, peste frunze şi muguri până-n rădăcini, puterile văzduhului, curate, bogate şi hrănitoare. Şi ele vin. Bunul Dumnezeu are grijă…

Sursa foto: loveisaname.com