Şi dacă?

A. Am mult prea multe cuvinte. Şi mă întreb – pentru a câta oară? – dacă îmi folosesc ele, sau dacă mai mult încurcă. Şi ce ai spune tu despre toate astea, în cazul în care m-aş hotărî să îţi trimit mesajul. Că vezi doar altă faţă agitată şi inutilă a mea? Că e aiurea că trebuie să citeşti tu toate astea? Nu e musai, by the way. Mai ai timp să închizi documentul şi să-l ştergi. Nu voi şti niciodată, căci nu aştept răspunsuri. Pur şi simplu ţipau prea tare în mine cuvintele astea şi ţi le-am aruncat. De ce tocmai ţie? Eşti la îndemână, tocmai pentru că ești atât de departe. Nu e o contradicție în termeni: am curajul să îmi strig înspre tine disperările, tocmai pentru că nu ne vedem și cine știe dacă ne vom mai întâlni vreodată. Dar dacă simţi din start că sunt excesive, taie-mi cuvintele fără să le lecturezi. Pentru mine e suficient că le-am scris şi le-am zvârlit cât colo.

B. E joi seara şi din câte te cunosc nu voi primi în curând semnale de la tine. Suntem amândoi sufocați de proiectele noastre atât de diferite, dar la fel de presante. Eu însă am un nod în gât în plus. Gigantic și cumplit de persistent.

Precis că ştii că nu tot amarul de lucruri pe care ţi le-am scris face parte dintr-una sau mai multe personae pe care le schimb periodic, după bunul plac, doar ca să derutez adversarul. Cele incomode sau stupide, pe care nu le voi recunoaşte ca fiind ale mele, sunt, bineînţeles, trăsături definitorii ale respectivelor măşti. Mă întreb deseori ce îmi veni să îţi arăt atâtea dintre feţele mele, multe adevărate. Uneori mă gândesc că depărtarea e de vină, îmi dă iluzia unei înţelegeri, şi (culmea!) a unei apropieri. Mă simt mai bine decât dacă mi-aș fi scris mie însămi, căci urăsc jurnalele intime, mi se par sau prea pragmatice, sau ușor melodramatice. N-am renunțat însă să practic scrisul, pe post de tratament homeopat, și să mă arunc (prea des) cu curaj în golul în care presupun că mă așteaptă, salvatoare, plasa empatiei tale tăcute. Și dacă greșesc?

Unele dintre lucrurile fundamental adevărate pe care le ştii despre mine sunt legate de trecutele mele probleme de sănătate. Pe care am reuşit, întotdeauna (până acum, cel puţin), să le duc „pe picioare”, fără să lipsesc de la serviciu, fără să mă plâng. Și pe care le-am mărturisit extrem de rar – mă crezi sau nu, de obicei dezvălui o cantitate infimă de informații relevante în ceea ce mă privește. Dacă află mama că am probleme – cât mai târziu și doar atunci când n-am încotro! – vestea se împrăştie urgent, căci e extraordinar de pasionată de ştirile senzaţionale, are impresia că le controlează, răspândindu-le chiar dacă ele se referă la intimitatea vieţii noastre de familie. Așa că de obicei tac.

În fine, rugămintea mea este să nu îi spui şefului tău că m-a ajutat involuntar cu contractul acela. A meritat să tremur mai mult de un an de zile la gândul că s-ar putea să am un început de cancer pe care îl ignor din lipsă de timp (am luat totuși ceva măsuri, cu multe plante medicinale, căci nu-s complet iraţională), pentru bucuria mea din iulie, când știi că analizele medicale mi-au confirmat că încă nu mi s-au împuținat atât de drastic zilele pe cât ar fi fost posibil. Dacă îi spui șefului tău că m-a ajutat, s-ar putea să îmi taie fabulosul comision promis, din care şi aşa nu prea cred că o să văd mare lucru. Nu mă plâng, fiindcă ştiam de la început că voi lucra aproape pro bono. Doar să nu îmi ceară să aduc bani de acasă, dacă tot am profitat de faptul că orele lungi de lucru la proiect m-au împiedicat să am timp să îmi înnegresc și mai mult gândurile. Glumesc, desigur.

Dacă o să ai dispoziţia, îndreaptă-ţi marţi gândurile atee spre mine. Nu pe cele rele, însă… Voi avea nevoie de toate gândurile bune de care pot dispune, şi cum, din nou, nu voi bate toba, ele vor fi destul de puţine. Nu ştiu când vom putea avea noi doi o convorbire normală (dacă pot numi normală o convorbire pe chat), căci m-am hotărât că o să mă operez marţea viitoare şi o vreme nu voi avea chef + condiţii pentru discuţii. Nu va fi grav, va fi doar sâcâitor. Am – culmea! – de recusut o veche tăietură, nu de făcut altele. Dacă o las în pace, va deveni mai deranjantă decât acum şi, pe termen lung, sigur o să mă coste. Aşa că, ori eu ori ea! Mi-e groază însă, căci asta implică anestezie generală, cel puţin cinci zile în spital şi alte nu ştiu câte săptămâni în care nu  voi avea voie să stau pe scaun. Noroc că nu prea am răbdare să mă așez… După aceea voi fi (extrem de repede, dacă e să cred în garanțiile viitorilor mei hăcuitori & croitori) mai bună ca nouă (asta se va întâmpla cel mai devreme pe la Crăciun, dacă e să fiu realistă). Măcar nu voi mai avea niciun motiv fizic de stres. Va fi o schimbare, după mulţi ani în care am tot avut săbii deasupra capului şi am strigat la ele doar în mine. Oare voi fi mai calmă? Mai tolerantă? O boală îţi schimbă percepţia asupra lumii, te poate face mai bun sau mai rău – belelele mele m-au făcut cu siguranță  mai nerăbdătoare, că d-aia am ars, într-o veselie, etape şi uneori prietenii. Aștept multe de la perioada următoare. Sau, mai ştii, dacă mi s-o deregla mansarda între timp? Până atunci, nu vreau milă, ci doar două-trei gânduri bune (dacă o să-ţi trimit mesajul ăsta şi dacă îl vei citi la timp).

Mi-e frică, frică, frică, de ziua de mâine… Cu mult mai mult decât data trecută, căci atunci eram anesteziată de plecarea neaşteptată a tatei şi nimic nu mai conta cu adevărat. Nu mă auzi, așa că pot să strig.  Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

C. Vineri dimineaţa. În alt registru, învăţ cu greu să îmbătrânesc. Ştergând fiecare carte de praf, din bibliotecile mele (cu ocazia marilor lucrări din casa care începe să semene din nou a Acasă), am dat peste volume din anii 59-60, îngălbenite, rechiziţionate de la tata şi pe care nu mă îndur să le arunc, deşi mi-e clar că nu le va mai citi nimeni niciodată. Şi mi-am adus aminte de farmecul zilelor în care, în copilărie, răsfoiam cărţile maro şi ferfeniţite ale bunicii şi mi se păreau atât de fascinant de vechi şi totodată de dincolo de vreme, încât intram cu evlavie (pe vârfuri!) în poveștile pe care mi le dăruiau. Le-am pierdut, după ce au murit bunicii – din laşitate, căci mă durea prea mult să mă mai întorc acolo, între zidurile golite de sensuri ale căsuței lor din chirpici, printre fantomele trecutelor mele bucurii. Probabil că au ajuns repede într-un tomberon… Şi iată că îmi veni vremea până și mie să mă gândesc că (deşi sunt ceva mai mică decât ele, cărţile) sunt şi eu îngălbenită şi ferfeniţită pe sub copertă şi, cu toate că mai am atâtea de spus şi de făcut, m-or arunca ăştia cu prima ocazie la coş, fără regrete sau dureri. Iaca, o tăietură în plus am deja şi, naiva de mine, o s-o cos sperând că toate vor fi ca înainte. Şi cărţile mi le-am lipit cu bandă adezivă, însă tot uzate le sunt foile.

Vestea bună (sau rea? ), printre toate astea, este că am găsit ascunse, la mine acasă – culmea! – şi Gargantua (ediţia tradusă de Vulpeşti, dar e bună şi asta) şi La Chartreuse de Parme (en français şi tot nu m-am învrednicit s-o citesc!) şi Roşu şi Negru, şi Madame Bovary. Culmea, dar am şi o carte a lui Hasek – Povestiri vesele – unde sunt fragmente de isprăvi de-ale lui Svejk. Ceva m-a împiedicat, pe vremuri, să le citesc până la capăt, în ciuda faptului că erau celebre. Sau poate tocmai de aceea? Cu siguranță că și întâlnirile noastre cu cărțile pot ajunge să fie ratate, ca și acelea dintre oameni, din cauze minore, dintr-o alegere nepotrivită a momentului, sau a unor prejudecăți. Dacă tot am găsit volumele acelea abandonate, poate că (într-o epocă de declin mental?) m-oi apuca de lecturat şi așa ceva… Poate că nu mi se vor mai părea prăfuite, desuete, și le voi descoperi farmecul atemporal… Oare n-o să mă prefac și eu în curând (ca toată lumea) într-o individă prăfuită și anacronică? (fără să îmi descopere cineva farmecul atemporal.) Până atunci însă, trebuie să scap de ziua de marți. Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

D. Sâmbătă seara Cearta noastră literară de azi nu se pune pe post de convorbire. Sunt în întregime responsabilă de existenţa ei şi ştiu că n-am fost în formă maximă. Şi nu, n-am vrut să te pun la zid pentru că îți place Stephen King (şi eu citesc uneori, en cachette, Agatha Christie sau Asimov, sau revista Pif şi, cum spui, fiecare dintre noi are slăbiciuni, iar lucrurile pe care eu le cred fabuloase poate că sunt percepute de alţii ca fiind derizorii). Mi s-a părut nepotrivită alăturarea între King şi Cohen, de aceea am reacționat. De parcă ei ar fi de pe aceeaşi planetă… dar nu sunt! Însă cine sunt eu, ca să pun etichete? De clarificări am totuşi nevoie, căci am fost extrem de confuză astăzi. Aşa că mersi.

Și gata cu răutățile, că nu mai e mult până luni (când voi afla exact procedura pentru ziua de marţi).

E. Duminică. Poate c-ar trebui să nu mai sper în comunicări în afara familiei şi să folosesc cu ceilalţi doar cuvinte monosilabice. Ce dacă n-aş fi mulţumită de explicaţii? La urma urmei, poate că ele nici nu contează, în existenţa asta în care se pare că nimic nu este important în afară de noi înşine. Aşa că, de ce mi-aş trimite în lume frământările? În fond, există lucruri mult mai grave decât ele. Nu ştiu. Nu mai ştiu nimic. Şi nu cred că îţi lipsesc peroraţiile mele. Probabil contrastează prea mult cu legenda ta personală de individ cu gânduri şi fapte de laser. Desigur, mi-e îngrozitor de frică, însă nimeni din jurul meu n-o să aibă ocazia să vadă asta. Le voi zâmbi dragilor mei și ei vor răsufla ușurați. E convenabil ca totul să pară simplu… De fapt, nu sunt în stare să reacționez cum se cuvine atunci când sunt încurajată verbal în momentele limită. Cuvintele altora mă irită, căci nu le văd sensul – oricât de pline de empatie ar fi, nu îmi pot vindeca golurile definitive, nu sunt nici panacee și nici măcar rețete punctuale. Și nu mă doare mai puțin dacă le aud. Atunci, în clipele acelea în care până și timpul încremenește, percep cu drag numai prezențe și tăceri.

F. Luni. Și-atunci, de ce atâtea cuvinte? De ce-mi doresc astăzi un umăr virtual pe care să pot să plâng? Mâine e marți, și azi pot să îmi strig liniștită spaimele în mine, ca de atâtea ori. De ce ți-aș trimite toate astea tocmai ție, care nu numai că nu ești le nombril de mon monde, dar nici măcar nu aparții lumii mele? Pentru că nu îi aparții? Poate că ăsta este răspunsul. În fond, ce mai contează un strigăt în plus, în fața unei anestezii totale? Vremelnice. Mâine. E ceață. Și dacă n-o să mă mai întorc?

(sursa foto: pinterest.com)