Stelian Țurlea 
Cincizeci de ani – 35
Am găsit un apartament cu chirie. Soţul meu n-a venit decât cu o valijoară de carton cu mărunţişuri. Le aranjam într-o zi în dulap şi am scăpat o cutie din care s-au risipit fotografii vechi. Le priveam, punându-le la loc una câte una. Şi atunci s-a întors trecutul peste mine.
Nu poţi scăpa de trecut, trebuie să trăieşti cu el. Eu voisem să-l uit şi acum dădea năvală.
În toamna lui 1956 ştiusem mai multe şi am vrut să le uit. Prietena mea Stela era studentă la ziaristică, a fost arestată şi n-am mai aflat nimic de ea. Nu ne vedeam prea des nici înainte, nici nu ştiu cât îmi era de prietenă, dar apucase să-mi spună ce face. Sau ce avea de gând. Îmi vorbea de Alexandru, de Marcel, de Ligia, de Radu, nici nu le mai ştiu numele, erau destui, pe unii i-am văzut de departe, pe alţii i-am cunoscut la bibliotecă, cu câţiva am stat uneori la un pahar, nu eram prieteni. Pe niciunul nu l-am mai văzut după toamna aceea. Stela mi-a spus ce au de gând să facă, nu mi-a cerut să mă alătur lor, pe urmă n-a mai scos o vorbă, eşti temătoare, zicea, n-are rost să te încarc cu ce nu poţi duce. Aşa eram. Mi se făcuse frică. Stela era blândă cu mine, eram laşă. Mai ales când am aflat că unul, Mihai, tot de la ziaristică, mult mai colţos decât Stela, bolnav de pneumonie, fusese ridicat din Spitalul studenţesc cu perfuziile în braţ şi dus nu se ştie unde, am fost de-a dreptul înspăimântată. Când m-au chemat cei cinci în sala de seminarii să dau socoteală eram moartă de frică. L-am văzut pe Matei şi m-am liniştit oarecum, nu putea fi atât de rău dacă de faţă era un bărbat care mă sărutase într-o seară de început de vară.
Dar Matei a lipsit vreo zece minute, un sfert de oră şi în timpul acela bărbatul cu faţa pământie m-a întrebat dacă-i ştiu pe cutare, cutare şi cutare, şi a început să-mi înşire multe dintre numele de care-mi vorbise Stela,
nu puteam spune că nu,
dacă participasem vreodată la discuţiile lor,
am negat vehement,
noi ştim altceva, a strigat el, privindu-mă în adâncul ochilor, aveam impresia că mă sfredeleşte până la ceafă, mă durea,
n-am fost la nicio discuţie, am repetat eu,
dar ştiaţi ce aveau de gând,
n-aveam de unde să ştiu nimic, dacă n-am fost cu ei, am insistat,
nici la Gambrinus n-aţi fost, m-a întrebat,
am rămas blocată, ieşisem de câteva ori cu un grup, poate o fi fost şi la Gambrinus, insistase Stela să merg, să-mi prezinte un tip grozav, care n-a mai apărut,
cine mai era în grupul acela, a întrebat,
nu ştiu, nu-i cunosc, dar am pronunţat nişte nume de care auzisem, habar n-aveam dacă existau cu adevărat,
ştii cu ce se ocupă, a întrebat,
nu,
ce treabă ai dumneata cu dreptul şi medicina,
niciuna,
atunci ce căutai cu oamenii ăia care uneltesc,
nu mai ştiam ce să spun, mă abţineam să nu plâng şi atunci a revenit Matei şi bărbatul cu faţa pământie m-a întrebat altceva. Dar am fost convinsă că le dădusem răspunsul pe care îl aşteptau.
Iar acum, între fotografiile acelea de nici o jumătate de palmă, din vremea studenţiei, am recunoscut-o pe Stela, lângă Ligia, Alexandru, Costică şi alţi câţiva pe care nu-i ştiu. Costică era în două fotografii. Am fost îngrozită. Poate vorbele mele îi trimiseseră la închisoare, sigur ajungeau acolo oricum, dar le dădusem şi eu un brânci. Vorbele mele poate îl trimiseseră pe el la Bumbăcari. Am îndesat fotografiile în cutie, am împins-o pe raftul cel mai de sus al şifonierului şi am plâns până mi s-au umflat ochii.
Am fost o laşă, mă întrebam. N-aveam să scap toată viaţa de povară.
Încă mai era în vogă pe atunci un cântec grozav, îl cânta Dalida, „O poveste de dragoste”, îl fredonam toată ziua, îi învăţasem cuvintele, despre o iubire banală, naivă, dar adâncă, care nu se va sfârşi niciodată, care aduce zilnic bune şi rele, cu seri de nelinişte şi dimineţi minunate. Aşa m-am simţit toată viaţa. Un roman ca atâtea altele, care ar putea fi al vostru.
După mai bine de nouă luni se năştea fiica mea, mama ta, Cristina.
Dar, doamnă, dumneavoastră n-aveţi copii!
Martie 2013
(din romanul ”Cincizeci de ani”, Editura Tritonic, 2013)
