Pasiuni fără sens

Când călătorești în tine e ca și cum ai pornit un război sfânt. Te zbați în carne ca și cum ai vrea să extinzi  propria limită corporală. Vrei mai mult aer, mai multă viață sau măcar să afli ce este. Și nu știu de ce, unii oameni au acest simț al irealului mai dezvoltat decât alții. De ce unii stau liniștiți prin restaurante și altora le vin întrebări, întrebări, râuri, fluvii și caută prin ei, prin alții sau prin cărți acest chin să-l oprească? Poate pentru că rațiunea ne trivializează, ne degradează și nu ne place. Vrem să fugim, dar unde, dacă nu înăuntru…

Când călătorești în tine poți vedea tot felul de oameni și tot felul de orașe.  Nu te poți baza pe nimic. Nici pe cerșetori, nici pe oameni bogați. Nici pe șosele, nici pe câmpuri larg deschise. Totul e o iluzie. Dar o iluzie egală cu religia, undeva e un Dumnezeu pe care unii dintre noi îl caută zi de zi.

Colecțiile de nimicuri, șervețele, pungi, scrumiere, vederi, magneți care umple golurile mari din noi, ale acelor detalii pe care nu le vedem, ale acelor sentimente care depășesc obișnuitul, cum ar fi acela: când vii acasă să te îmbrățișeze cineva, aceea nevoie majoră de un gest banal, pe care-l poți obține chiar de la o cățelușă care te așteaptă toată ziua.

Colecțiile de obiecte scumpe, tablouri, ceasuri, cărți rare, mașini, chiar femei, bărbați, toate astea umple golurile mici din noi, ale acelor sentimente mărunte, acele mândrii, orgolii: cine mai e ca mine, uite ce am eu.  Până la urmă toată adunătura, colecția, devine un puroi, un fel de… într-o zi dă pe afară și renunți, la fel și pasiunile, tot din principiul acesta rezidă, al oboselii, al standardizării, chiar al plictiselii.

Ce faci însă când nu te plictisești și pentru o perlă trebuie să te duci pe fundul oceanului. Trebuie să cumperi costum de scafandru, să iei lecții de scufundări, să ai bani să pleci, timp să cauți, și mai ales acel fapt aleatoriu, că nu vei ști dacă găsești perla. Cred că mai de grabă aici stă adevărata pasiune fără sens, când faci toate astea și cauți. Căutarea în sine. Odată ce ai obiectul vine sfârșitul, încă o realizare. Scrisul, aparent, e o pasiune fără sens. Involuntar vindecă, duce în altă realitate mai suportabilă.

Pasiunile fără sens sunt cavități în carne, așa cum spuneam, sunt niște goluri, de tot felul, care trebuie umplute cu ceva. Unele devin răni care se adâncesc, altele se pot vindeca. Depinde de tipologia sângelui, a cărnii. Știți că se spune, e rău de carne, adică se vindecă greu. Țesutul bolnav nu apare însă fără sens. Există diverși factori, dar de cele mai multe ori, tot dintr-o lipsă interioară. Altfel spus, când te îndrăgostești este pentru că e loc, locul e neocupat și plini de ciulini, scaieți. Și dintr-o dată apare iarba verde, gândurile, planurile, scenariile. Dragostea, iată nu e o pasiune fără sens, ea dă roade. Așterne un covor primăvăratic peste mintea în repaus, în așteptare.

Cred că suntem tot timpul în așteptare, să se întâmple ceva. Eventual, să se întâmple ceva să ne scoată de pe pista banalității, a stării de mucegai, fie și o pasiune fără sens e binevenită. Într-o zi ai revelația că-ți lipsește ceva, dar mintea nu poate identifica, nu poate  arăta cu degetul, îmi lipsește el sau îmi lipsește ea, și atunci cumpărăm o casă, fără să ne dăm seama că de fapt vreum un cuib și o pereche. Toată lumea va spune, e fără sens, ce faci, de ce ai luat casă la mare, doar ai în București deja două. Nimeni nu va înțelge, nici măcar cel care a făcut gestul.

Așadar, să ai o pasiune, aparent fără sens, este pentru că de fapt ai un gol, un gol identificabil prin colecții de lucruri fără valoare sau prin lucruri de valoare. Scurta recapitulare este că, strângerea de lucrurile fără valoare are la bază sentimente nobile, pe când strângerea de obiecte valoroase mai de grabă umple golul unei ego ratat, care refulează chiar prin măreția obiectelor.

În ambele situații golurile sunt umplute și viața mai frumoasă. A umple un gol înseamnă a satisface o nevoie reală. Cum apare golul? Poate de la naștere. Poate din timpul copilăriei. Poate lipsa de afecțiune. Pentru că, dacă am sta toată ziua în brațe cu un om iubit nu ne-ar mai arde de nicio pasiune, de nicio colecție. Am levita, am dormi, am mânca și nu ne-ar păsa, golul e doar în aer, capabil oricând să vină să mănânce din carnea corpului sedat de fericire, dar deocamdată dă ocol.

Golul nu are curaj, nu se atinge de un astfel de om, ricoșează, oricât ar încerca. Dar, într-o zi, golul care se rotește prin viața nostră prinde curaj, simte sângele, simte rana, și atunci zbang se așază. E ca și cum  ai avea haina ruptă în coate, uneori se vede lipsa.   Atunci vin toți cu tot felul de idei, vulnerabilitatea e lavă care iese din pământ și toată lumea întoarce capul, mai bine sau mai puțin bine intenționați sau de ce nu, tot din cauza unui gol.

Golul se poate hrăni tot din gol? Cred că da, pentru că două entități identice se hrănesc din ele, se amestecă și nu e deloc dureros.

Tot timpul am așteptat ceva. Habar nu am ce, dar tot timpul am simțit că există ceva. Ceva care trebuie să fie profund și esențial. Niciodată nu m-am îmbătat cu apă rece, nu m-am mulțumit și niciodată nu m-am extaziat. Acest ceva nu-l pot localiza, dar simt în aer o prezență extraordinară.

Am fost în stare să iubesc până la minuni, întra-atât încât să am parte de  minuni. Numai cei care se roagă știu sentimentul. Să fiu totuna cu rugăciunea. Ei bine, stau și mă tot întreb dacă acest ceva nu sunt chiar eu. De ce las golul să-și facă de cap și nu mă regenerez.

În fața foamei orice zid cade de la sine. Dacă plângi sau te zbați zidul va rămâne, dar dacă îți e într-adevăr foame treci prin zid fără să simți nimic.