Elena DicanElena Dican
29.04.2018

Deschideam ochii, dar nu zăream oraşul

Rata de şapte era un autobuz  cam vechi şi cam dărăpănat chiar şi pentru vremurile acelea. Era cursa care ducea oamenii cu treburi, la oraş, la Câmpulung-Muscel. Trecea cam de patru ori pe zi. Dimineaţa îi ducea, la prânz îi aducea într-un nor de praf ridicat de roţile ce călcau ţărâna şoselei încă neasfaltată atunci. Apoi, pleca din nou, la prânz, şi îi aducea înapoi acasă pe călători mai târziu, mai către seară. Cam scârţâia din încheieturi şi te hurduca zdravăn după cum am constatat eu ceva  mai încolo, când am avut nemărginita bucurie să călătoresc cu el.

Când mama pleca la oraş cu rata de şapte, eu şi fratele meu eram deja pregătiţi pentru ziua ce începea: fie amândoi pentru grădiniţă, fie, mai târziu, eu pentru şcoală şi fratele meu pentru grădiniţă. Dar, în acea zi, ziua plecării mamei la oraş, eram mai harnici şi mai vioi decât de obicei. Asta pentru că, de fiecare dată, organizam un mic concurs: ne aşezam unul pe o parte, celălalt pe cealaltă parte a şoselei, în faţa casei, „fix” la şapte fără cinci minute, în aşteptarea ratei. Câştigătorul concursului era cel aşezat pe partea şoselei pe care era mama aşezată în autobuz. Cu alte cuvinte, cel ce o vedea, câştiga.

Nu-mi amintesc să fi fost vreodată supărată că am pierdut concursul. Nici nu instituiserăm premii, astfel că învingătorul era răsplătit numai cu miza concursului. Important pentru mine era ca unul dintre noi s-o vadă pe mama. Nu conta cine. Dacă fratele meu avea acest noroc, era acelaşi lucru. Era ca şi cum eu aş fi câştigat mica noastră competiţie. Ideea era s-o vadă unul dintre noi.

Şi inedita întrecere se repeta la orele prânzului, dar acum bucuria era mai mare. De data aceasta mama se întorcea, nu pleca, iar noi o aşteptam în faţa porţii. Imediat ce veneam de la şcoală aruncam ghiozdanele pe unde se nimerea. Nici vorbă să ne dezbrăcăm uniformele, ca nu cumva să pierdem evenimentul. Şi, după ce o „reperam” în autobuzul ce trecea prin faţa casei şi la întoarcere, era obligatoriu s-o vedem cum vine pe şosea, după ce rata oprea în staţie. S-avem bucuria revederii un minut mai devreme. Acesta era premiul cel mare, cel pe care-l aşteptam vreo jumătate de zi: reîntoarcerea mamei.

Astăzi este exact ca atunci. În sufletul meu se instaurează acelaşi gol  la fiecare plecare a cuiva drag şi se umple cu bucurie la fiecare întoarcere.

Revenirea mamei de la oraş era, deci, marele nostru premiu. Când eram copii, noi spuneam că mama „pleacă la oraş” ca şi cum Câmpulung Muscelul ar fi fost singurul oraş din lume. Şi, pentru noi, chiar aşa era. Nu mai ştiam şi nici nu mai văzuserăm altul. De fapt, până la întâmplarea despre care povestesc, nici până la Câmpulung-Muscel nu fuseserăm. Ştiam vag numele altor oraşe, Piteşti şi Bucureşti, de pildă. Intuiam că e ceva foarte important să fii din Bucureşti, da, era ceva aparte cu Bucureştiul ăsta, dar habar n-aveam ce. Şi nu părea că vom pune vreodată piciorul pe-acolo, aşa că nu intra în sfera noastră de interes şi cam uitam că există. Eu îmi concentram atenţia pe unul singur, unicul ce exista în copilăria mea, singurul de care eram interesată. Acolo pleca mama din când în când şi de-acolo se reîntorcea. Acela era ţelul meu.

Sigur, exista un oraş în care păşisem încă din primii ani de viaţă. Dar eu nu-l luam în considerare, nici măcar nu-mi aminteam de el. Uitam, de la un concediu al tatălui meu la celălalt, că oraşul acesta exista. Deşi îl traversam în fiecare an de la un capăt la altul, mai pe jos, mai cărată în braţe de ai mei, în drumul nostru spre părinţii mamei mele, spre Momoteşti, orăşelul meu natal nu însemna pentru mine mare lucru. Pai ce oraş putea să fie acela pe care îl străbăteai pe jos în mai puţin de douăzeci de minute şi în care se construiseră atât de puţine blocuri care nici măcar înalte nu erau? Pe unde treceai, prin oraşul ăsta, vedeai mai mult case. Nu ca cele de la Momoteşti. Nu, nu doar cu două cămăruţe şi cu o prispă. Erau case mai mari şi mai frumoase. Aveau flori în curţile asfaltate pe o porţiune destul de mare. Erau case cu verande, unele chiar cu etaj, cu terase sau cu balcoane, dar tot case. Un oraş adevărat trebuia să fie mare, să aibă multe străzi pe care să le străbaţi şi pe care, eventual, să te plimbi când n-ai altceva de făcut, cum auzisem eu că face lumea. În plus, era musai să aibă blocuri cu multe etaje, cât mai înghesuite unul într-altul. Atât de multe, încât să dai peste ele la fiecare pas. Eram convinsă că toate lucrurile astea trebuiau judicios şi riguros împărţite. Casele la ţară, blocurile la oraş. Dacă ar fi fost aşa cum credeam eu că trebuie să fie un oraş, aşa cum aşezasem lucrurile în minte, în mod sigur Drăgăşaniul, locul naşterii mele, s-ar fi bucurat de atenţia mea şi n-aş mai fi uitat de el, nu l-aş mai fi lăsat deoparte, aşa cum făceam până când am mai crescut şi până ce am învăţat să-l descopăr.

Însă Câmpulung-Muscelul din imaginaţia mea, Câmpulungul copilăriei corespundea pefect ideilor mele despre cum trebuie să fie un oraş. Prin urmare, trebuia, cum-necum, să ajung acolo, cu oricâte sacrificii. Inclusiv acela de a renunţa, parţial, la podoaba capilară. Nu aveam de unde să ştiu că, deşi mai răsărit decât orăşelul în care văzusem pentru prima dată lumina zilei, nici Câmpulungul meu nu se bucura, încă, plenar, de marile transformări ce începuseră să cuprindă întreaga ţară. Cu un avânt care, din fericire, avea să fie retezat la timp şi salvator, măcar pentru urbea mea adoptivă, deşi aproape în ultimul moment, aşa încât să mai rămână ceva din vechiul său parfum şi să nu piară definitiv amintirea pălăriilor lui Măgeanu şi nici urma paşilor lui Spirache…

Aşadar, îmi scosese şi mie norocul în cale un oraş, din fragedă pruncie. Drăgăşaniul meu natal. Numai că nu era oraşul visurilor mele, nu era pe placul meu, nu corespundea aşteptărilor mele şi era ca şi cum aşezarea aceasta nici n-ar fi existat. Dar atunci, încă, nu ştiam nimic nici despre mari scriitori care se născuseră aici, în locul acesta, insignifiant, nici despre fapte de vitejie din revoluţii sau din războaie despre care aveam să citesc în cărţile de istorie. Şi nu ştiam nimic nici despre palate construite în vremuri în care succesele nu erau nici pe departe atât de măreţe şi de nemaiîntâlnite precum erau cele din copilăria şi din tinereţea mea. Astfel că, probabil, paşii mei treceau nepăsători pe lângă casa lui Gib Mihăescu şi călcau caldarâmul, indiferenţi, prin locuri în care îl purtaseră paşii pe Tudor Vladimirescu şi pe tovarăşii lui de luptă. Şi, desigur, tot aşa, neştiutori, mă purtau pe lângă palatul Laurei Simulescu ridicat chiar la Momoteşti, cătunul bunicilor materni metamorfozat, peste noapte, pesemne din raţiuni administrative împletite, ca de obicei, cu cele de natură politică, în stradă a orăşelului meu natal. Numai că ceea ce fusese, odată, un palat, construit de soţia prefectului liberal al Vâlcii în vremuri apuse, devenise, în anii copilăriei mele, un obscur şi comun sediu de «gospodărie» sau de «C.A.P.» , de «I.A.S.» sau de ce-o fi fost. Obscur şi comun pentru mine, dar nu din cauza a ceea ce reprezenta fostul palat în copilăria mea. Nu m-aş fi gândit niciodată la genul acesta de contestări. Îl ignoram din cauza modului în care arăta. Nimeni nu mi-a dezvăluit atunci că acela fusese, cândva, un palat sau măcar nişte case ale unor oameni de vază. Aşa că treceam pe lângă el în fiecare vară, în drumurile mele dus-întors, spre şi de la părinţii mamei mele, dar nu mi-a venit niciodată ideea să-ntreb ce fusese acolo. Din proprie iniţiativă nu s-a încumetat nimeni la astfel de mărturisiri. Mărturiile de felul acesta, indiferent de contextul în care se întâmplau, presupuneau atunci asumarea unor consecinţe cel puţin neplăcute. Nu de puţine ori, periculoase. Oricum, am aflat peste foarte mulţi ani despre acest palat ce aparţinuse, odată, unor oameni teribil de vechi şi care n-ar fi fost dispuşi nicicând, dacă ar fi apucat să vadă zorii noii ere, să înţeleagă încotro se îndrepta omenirea sau, măcar, o parte din ea. Dar ce alt tratament să le fi fost aplicat în vreme de urgie frumoaselor case ale Laurei, generoasa «boieroaică» atât de implicată în viaţa socială a Vâlcii şi, mai ales, în cea a orăşelului dintre vii pe care îl iubise atât de mult, dacă nu acela de nimicire sau, în cazurile fericite, de nesocotire a tot ceea ce reprezenta « vechiul » şi se opunea, îndărătnic, « noului » şi anume de a fi transformat, în anii marilor succese şi în vremea marilor realizări,  într-un anost sediu de C.A.P.?…

…Azi, plecările la oraş şi reîntoarcerile mamei seamănă toate între ele, se lipesc una peste alta atât de bine încât se identifică de parc-ar fi una. Se confundă ca şi cum s-ar fi întâmplat o singură dată. Acesta e traseul pe care îl  urmează mai toate întâmplările de-atunci. S-au contopit peste timp ca una singură. Însă, din plecările mamei la oraş se detaşează una altfel pe care reuşesc să o deosebesc şi să o pun deoparte.

Aveam cam şase ani, încă mergeam la grădiniţă. La acea reîntoarcere « altfel », am primit prima mea carte. Mi-a cumpărat-o mama de la oraş. Chiar aşa mă lăudam, după importantul eveniment, coechipierilor de joacă şi de jocuri, pe care îi chemam acasă la mine cu invitaţia : «Veniţi să v-arăt ce mi-a cumpărat mama mea de la oraş»! Frază pe care, peste foarte mulţi ani, aveam s-o aud formulată aproape întocmai de băieţelul meu ce abia împlinise trei ani, după ce tocmai mă întorsesem acasă la părinţii mei, în a căror grijă se afla,  cu surioara lui abia născută. Aşa le spunea şi el prietenilor de joacă atunci când simţea nevoia să se mândrească cu noul membru al familiei : «Haideţi să v-arăt ce a cumpărat mami al meu de la Vâlcea». Nu-mi dădeam seama de ce prezenta el lucrurile astfel pentru că ştia exact unde se aflase surioara lui până atunci şi fusese chiar foarte atent să n-o lovească cu picioruşele din greşeală, atunci când ne odihneam. Probabil i se înfiripase în minte  ideea că, dacă-şi va prezenta surioara ca pe-o achiziţie, ar părea mult mai interesant printre tovarăşii de joacă. Şi îşi va consolida autoritatea. Sigur, cam cât ar fi putut să coste păpuşica vie căreia i se acorda atâta atenţie? Cam cât de interesanţi  păreau părinţii lui şi, pe cale de consecinţă, el, dacă avuseseră posibilitatea să cumpere un omuleţ? Mai mult, achiziţia nu se realizase pe plan local, la Govora, ci la Râmnicu Vâlcea. Ceea ce, desigur, dădea mult mai multă valoare neobişnuitei «cumpărături». Avea toate şansele să fie crezut de amicii cu nimic mai «răsăriţi» decât el. Bănuiesc că specula, instinctiv, ignoranţa lor «în domeniu» şi  faptul că n-ar fi avut cine, dintre ei, să-l contrazică pe baza unor argumente solide. N-avea cine, dintre prichindei, să-i demonstreze că lucrurile nu stăteau astfel cum le prezenta el. Intuise exact.

Cam aşa fusese şi cu mine, copilul din anii aceia, îndepărtaţi. Deţineam ceva ce nu era la-ndemâna oricui. Sau, dacă era şi, cumva, mai aveau şi alţii acel lucru neobişnuit şi preţios, restabilisem egalitatea.

Nu mai ţin minte dacă micii mei prieteni erau încântaţi sau dezamăgiţi de neobişnuitul dar pe care îl primisem şi pe care-l etalam în faţa lor. Dar eu nu mai primisem în viaţa mea un astfel de cadou. Nici nu prea primeam noi cadouri atunci. Părinţii ne cumpărau ce era necesar pentru viaţa de zi cu zi. Nu ne spunea nimeni că alea ar fi fost cadouri. Nici măcar rochiţele de catifea şi pantofiorii de lac, înnoite de fiecare Paşti, nu rezonau în mintea mea cu ideea de cadou. Cred ca nici în mintea altor copii de pe la noi. Azi asociez hăinuţele noi de Paşti, din copilărie, cu ideea de omagiu adus sărbătorii. Probabil că şi atunci asociam în felul acesta. Fără să ştiu, fireşte, să definesc starea şi fără s-o conştientizez limpede. Cert este că Paştele era sărbătorit cu haine noi. Însă daruri, în înţelesul riguros al cuvântului, primeam doar de Moş Crăciun căruia i se mai spunea şi Moş Gerilă fără ca pe cineva să fi intrigat faptul că Moşul avea două nume. În orice caz, acest amănunt mie nu-mi punea probleme absolut deloc. Aşa fusese rânduit să fie, să aibă Moşul două nume. Prin urmare, nu eram răsfăţaţi în felul acesta, cadourile aveau un anume rost. O rânduială. Dar, pentru prima dată, mama îmi cumpărase ceva ce nu era nici mâncare, nici îmbrăcăminte. Îmi adusese de la oraş un lucru pe care nu i-l cerusem niciodată. Nu i-l cerusem nu doar pentru faptul că dreptul copiilor de a solicita părinţilor ceva nu avea sensul atat de larg, atât de permisibil pe care îl are azi. Pur şi simplu nu mă dusese gândul acolo. Totuşi, primisem ceva neobişnuit, ceva fără de care se putea trăi. Sau fără de care mulţi dintre noi pot trăi.

(Fragment revizuit din volumul de memorii  „Între perfectul simplu şi perfectul compus”)

Sursa foto: comunicatemedia.ro