Valeriu Cristea 
După 1948 au dispărut dintr-o dată și „omul cu mască”, și Stan și Bran, și Cezar și Cleopatra lui: acum rulau numai filme sovietice. În special filme de război (de abia începuse lunga, nesfîrșita lor serie). Ar fi să afirm un neadevăr dacă aș spune că nu îmi plăceau. Îmi plăceau. Mă impresionau, Foc la graniță, Balada Siberiei, Partizana, care debuta cumplit, cu un copil călcat sub ochii noștri de un enorm tanc german și care se încheia nu mai puțin cumplit, arătîndu-ne-o pe mama copilului, „partizana” neînduplecată, despicînd, înarmată cu un topor, la hitleriști. Și atîtea altele, ale căror titluri le-am uitat de mult. Un soldat de la „transmisiuni” este rănit mortal chiar în timp ce încerca să lege un fir rupt și, cu ultimele puteri, restabilește contactul apucînd și strîngînd cu dinții cele două capete, în cele din urmă reunite în acest chip mai puțin obișnuit. Soluția găsită în disperare de cauză pentru repararea liniei mi s-a părut atunci (dar acum, cum mi se pare?) de un mare efect: gura încleștată, pentru totdeauna mută a soldatului mort începe să emane cuvinte, devine volubilă, se însuflețește. Ca o compensație, ca o ironie… Un agent hitlerist, al cărui chip nu-l vedem (în secvența de început, a prezentării n fața superiorilor, actorule este filmat numai din spate) primește misiunea de a se infiltra în rîndurile partizanilor, ceea ce și izbutește să facă, ascunzându-și multă vreme cu abilitate adevărata identitate, adevăratele intenții. Până la urmă însă este, firește, demascat, și în final comisarul, șeful partizanilor (interpretat de un actor distribuit în epocă aproape exclusiv în asemenea roluri de „duri” mai mult sau mai puțin pozitivi și pe care l-am revăzut de curînd întruchipînd în cu totul alt spirit oameni bătrîni, obosiți, dezamăgiți, nemulțumiți, el însuși acum bătrîn, și parcă el însuși obosit, dezamăgit, nemulțumit) îl lichidează în treacăt, neglijent (puțin prea în treacăt, puțin prea neglijent), descărcîndu-și revolverul în abdomenul agentului. Străvechea lege a talionului nu mă convingea pe deplin nici măcar în copilărie… Într-un alt film despre și – probabil – chiar în perioada antebelică apărea de asemenea un agent, de data aceasta intern, a cărui menire era să ilustreze lupta de clasă, la mare cinste în acei ani. Ca să se „ascundă” mai bine, personajul negativ merge cu perfidia până la a se expune unui accident autoprovocat care lasă ceva urme pe obrazul sabotorului, desfigurîndu-l nițel, accident prezentat de el și interpretat apoi și de alții ca un ac de eroism; în acest film, dacă nu mă înșel, m-a uimit și m-a încîntat iscusința „diabolică” a unui procedeu din arsenalul tehnicii spionajului: peste o foaie de hîrtie, albă ca zăpada, cineva trece cu fierul de călcat și „nevinovata” foaie se umple cît ai clipi de cifre și semne: tainicul mesaj, comunicarea secretă. Ce n-aș fi dat ca și fierul nostru de călcat de acasă să fi putut produce asemenea miraculoase efecte!
Nu rulau însă numai filme de război (din mulțimea cărora patetismul tulburător al unora prevestea marile filme de mai tîrziu) sau numai cu agenți, sabotori, provocatori. Veneau de pildă și unele ecranizări după celebre opere ale literaturii clasice ruse. Mai am încă în memorie sau în suflet, acolo, în sertărașele ce le adăpostesc, nemișcate parcă de cîteva decenii, neamestecate cu alte amintiri sau între ele, impresiile pe care le-am dobîndit văzînd Mascarada lui Lermontov, o mascaradă a groazei romantice întinzîndu-și enorm gîtul din timpul normal al cotidianului (filmul a rămas pînă astăzi pentru mine un model al terifiantului) sau Cadavrul viu al lui Tolstoi, piesa filmată, interpretată de marii actori de teatru ai epocii și din care am rămas în mînă, mai că aș putea zice desprinzînd-o asemenea unui acoperămînt de pe un corp, cu atmosfera apăsătoare, torturantă, specifică scriitorului și în același timp parcă încă de atunci „datată”, cumva prăfuită, ținînd de vechiul stil al jocului scenic. Îmi mai amintesc de un basm ecranizat în care eroul, prins în plasa unui fel de păianjen uriaș, este somat să răspundă la întrebarea „care e lucrul cel mai important pentru om?”. Are dreptul să încerce de trei ori, în caz de eșec promițîndu-i-se moartea. Eroul începe să dibuie, dă o dată, apoi încă o dată greș, încît plasa prinde deja să se strîngă, sugrumător, în jurul trupului său. E tocmai ceea ce îi sugerează răspunsul exact: „Viața”, urlă prizonierul pe cale să și-o piardă.
Abia prin 1953-1954 au început să reapară pe ecrane, cu timiditate, filmele occidentale, cele dintîi vestitoare ale „dezghețului”. O comedie franceză antediluviană făcea săli pline și părea întregii suflări clujene, de la mic la mare, spumoasă ca o sticlă de șampanie de abia desfăcută. Apoi au urmat însă Mizerabilii, cu titanul bun Jean Valjan, și Marile speranțe, cu ocnași răi-buni deja dostoievskieni, și cu copii înfricoșați, de asemenea dostoievskieni – filme ce au constituit adevărate evenimente ale adolescenței mele.
—
Despre După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea, carte apărută în 1988, cronicarul „României literare”, Nicolae Manolescu, scria: „Astfel de magistrale analize sînt pretutindeni într-o carte pe care o citești cu pasiunea cu care citești o mare operă de proză, deși nu lipsesc din ea nici paginile sclipitoare de eseu critic”. La aproape 30 de ani de la apariția cărții, ea a devenit, pentru cititorii unei alte generații, rubrică în revista „Literatura de azi”, cu materia segmentată după voința autorului. Titlul fiecărui „episod” este ales de mine din cuprinsul paginilor respective ale lui Valeriu Cristea. (D.C.-E.)
