Literatura de azi 
În fiecare zi, puţin după ora patru după-amiaza, Shmuel se ridica din amorţeala lui, se spăla, îşi pudra barba încâlcită cu puţin talc parfumat, cobora scările de fier în spirală, aprindea soba cu petrol din bibliotecă şi se aşeza în faţa birou lui negru al lui Ghershom Wald, care stătea în fotoliul de nuiele tapisat cu perne orientale croşetate. Uneori se uita la peştişorii aurii care se holbau trist la el, aproape nemişcaţi, de dincolo de geamul luminat al acvariului rotund, ascultând cu multă atenţie predicile pe care domnul Wald i le ţinea cu mare plăcere.
Din când în când se ridica şi turna ceai pentru amândoi. Sau potrivea flacăra sobei, ca să nu-şi stingă lumina albăstruie şi liniştitoare. Uneori întredeschidea puţin fereastra, dincoace de obloanele trase, ca să pătrundă înăuntru boarea subţire, cu miros de pini uzi de ploaie.
La cinci, apoi la şapte şi la nouă seara, bătrânul asculta ştirile la radioul cel mic de pe birou. Uneori se cufunda în lectura ziarului Davar şi îi explica lui Shmuel ce se ascundea în spatele ştirilor. Ben Gurion formează o nouă coaliţie. Se va asocia, sau nu, cu Partidul Mapam?
Nu are seamăn Ben Gurion, spunea Wald. Niciodată nu a avut poporul evreu un conducător mai clarvăzător decât Ben Gurion. Puţini sunt cei care înţeleg ca el că „poporul care locuieşte deoparte şi nu va fi numărat printre neamuri“ e un blestem, nu o binecuvântare.
Între o emisiune de ştiri şi alta, Ghershom Wald îi vorbeşte, de exemplu, despre nebunia lui Darwin şi a discipolilor lui:
— Cum e posibil să concepi că ochiul, sau nervul optic, s-a format treptat, ca reacţie la nevoia de a vedea, cu ajutorul a ceea ce ei numesc selecţie naturală? De fapt, atâta timp cât nu există în toată lumea asta nici ochi şi nici nerv optic, nu există nici nevoia de a vedea, nici cineva sau ceva ce ar putea simţi nevoia de a vedea! În nici un caz nu se poate concepe că, neexistând vederea, în întunecimea infinită şi eternă care nu are nici cea mai mică idee că e întunecime, să-şi facă apariţia dintr-odată vreo celulă sau vreun grup de celule, fiinţă din nefiinţă, care să înceapă să se perfecţioneze şi să vadă forme, culori şi dimensiuni!
Ca un condamnat eliberat din închisoare! Hm. În plus, teoria evoluţionistă nu are nici cea mai mică explicaţie în ceea ce priveşte apariţia primei celule vii sau a primei seminţe vegetale din tăcerea etern împietrită a lumii neînsufleţite. De fapt, cine putea să apară dintr-odată, fiinţă din nefiinţă, şi să înceapă să dea lecţii unei molecule răzleţe de materie neînsufleţită, explicându-I cum ar trebui să se trezească deodată din tăcerea universal şi să demareze procesul de fotosinteză, adică să înceapă să traducă lumina soarelui în carbohidraţi, iar mai apoi să folosească aceşti carbohidraţi în scopul creşterii şi dezvoltării?
Hm, doar nu există, şi nici nu poate exista un pretext darwinian pentru faptul minunat că o pisică, aproape din ziua în care s-a născut, ştie că trebuie să scormonească pământul pentru a-şi face nevoile într-o gropiţă, pe care s-o şi acopere apoi cu pământ. Se poate crede că în acest caz a fost vorba despre selecţie naturală? Toate pisicile care nu ştiu să facă această complicată operaţiune igienică au dispărut fără a da naştere altora, şi numai puii de pisici care ştiu să-şi îngroape excrementele au avut şansa să fie fertili şi să se înmulţească?
Şi de ce tocmai pisica a ieşit din rotiţele zimţate ale mecanismului selecţiei naturale, înzestrată cu darul curăţeniei exemplare, şi nu câinele, şi nici vaca, şi nici calul? De ce nu şi-a bătut capul selecţia naturală a lui Darwin să facă în aşa fel încât nu numai pisica, să zicem, ci şi porcul să fie capabil să se cureţe şi să se şteargă? Şi cine, mă rog frumos, l-a învăţat deodată pe strămoşul strămoşilor tuturor pisicilor despre importanţa igienei, cine l-a instruit pe cel dintâi care şi-a îngropat excrementele cum să sape prima groapă şi cum s-o acopere cu pământ? Nu ne-au învăţat deja înţelepţii noştri din Antichitate că orice lucru e legat de altul?
Shmuel se uita la buzele bătrânului mişcându-se sub mustaţa groasă şi căruntă, observând iarăşi contrastul dintre jovialitatea incisivă a vorbelor şi profunda tristeţe ce-i umbrae ochii al căror albastru devenea cenuşiu: ochi tragici, pe o faţă de satir.
Alteori bătrânul vorbea, cum îi era obiceiul, îndelung, cu plăcere şi convingere despre frica obscură pe care imaginea evreului rătăcitor o exercită încă din Antichitate asupra imaginarului creştinilor:
— Nu oricine poate aşa, dintr-odată, să se scoale într-o bună dimineaţă, să se spele pe dinţi, să-şi bea cafeaua şi să-l omoare pe Dumnezeu! Ca să omoare un Dumnezeu, ucigaşul trebuie să fie şi mai puternic decât El, nemăsurat de crud şi satanic. Cât despre ucigaşul lui Isus creştinul, divinitate afectuoasă şi emanând iubire, acesta a fost neapărat mai puternic decât el, viclean şi sângeros. Blestemaţii ucigaşi ai divinităţii nu-şi pot asuma acest rol decât cu condiţia de a fi dotaţi cu resurse monstruoase de forţă şi răutate.
Şi, într-adevăr, aşa apar evreii în pivniţele imaginarului antisemitului. Suntem cu toţii Iuda Iscariotul. Chiar şi după optzeci de generaţii, suntem cu toţii Iuda Iscariotul. Adevărul, tânărul meu amic, adevărul adevărat este chiar aici, în Eretz Israel ochi lor noştri: exact ca evreul din vechime, nici un evreu de astăzi, care aparent s-a născut aici, nu e deloc puternic, şi nici odios, ci lacom, ingenios, zgomotos, înspăimântat şi ros de bănuieli şi de temeri. Aşa.
Chaim Weizmann a spus cândva, în disperarea lui, că un stat evreu nu va putea exista în vecii vecilor, pentru că el conţine o contradicţie: dacă va exista un stat – nu va fi evreu, iar dacă va fi evreu – cu siguranţă nu va fi un stat. Ca în scrierile noastre: „popor asemănător cu un măgar“.
Uneori începea să vorbească despre migraţia păsărilor şi a bancurilor de peşti, care se ghidează cu ajutorul unui system de orientare misterios, a cărui profunzime nu poate fi nici măcar bănuită de logica ştiinţifică. De cele mai multe ori, infirmul îşi întindea braţele larg deschise, odihnindu-se pe suprafaţa de sticlă a biroului, rămânând aproape nemişcat, în timp ce îi vorbea lui Shmuel, coama lui căruntă fiind luminată de veioză ca de-o aură. Din când în când îşi sublinia ideile ridi când vocea sau reducând-o până la şoaptă.
Uneori degetele îi apucau un stilou sau o riglă, conturând în aer, cu mâna lui puternică, tot felul de forme şi linii. După câte o oră sau o oră şi jumătate se ridica greoi, târându-şi corpul diform de-a lungul marginii mesei, sprijinit numai de braţe, iar apoi, luându-şi cârjele, şchiopăta până la toaletă sau până la unul dintre rafturi. Uneori renunţa la cârje, trăgându-şi corpul cu ajutorul braţelor puternice, de la masă până la fotoliul lui de nuiele.
Nu-i permitea cu nici un chip lui Shmuel să-l ajute. Şchiopătând pieziş şi dezordonat, domnul Wald semăna cu o insectă rănită sau cu un fluture de noapte gigantic cu aripile arse, zbătându-se inutil din tot corpul ca să-şi ia zborul.
Amos Oz, „Iuda”
