Dana Heuberger 
E posibil ca evenimentele de la sfârșitul lui 1989 să fi survenit prea brusc. Prea mulți oameni sunt încă, deși au trecut deja șase ani de atunci, și (în opinia mea) vor rămâne pentru totdeauna debusolați. Nu doar românii, ci și un număr însemnat de cetățeni ai celorlalte țări din Est beneficiare ale Schimbării. Reacțiile unor persoane continuă să fie bizare, suprarealiste chiar, în relațiile cu străinii. Le-am testat pe pielea mea, cu surprindere, mai întâi, apoi cu detașare, încercând să le accept chiar dacă nu le pot înțelege decât până la un punct. Am văzut atâtea țări și popoare încât ar fi pueril ca tocmai eu să încadrez populații întregi în categorii-șablon, însă uneori mi-e greu să n-o fac. Mai întâi, sunt martorul unor entuziasme înflăcărate. Apoi, aproape întotdeauna, se ivesc în discuții Marile Proiecte, pe care le expunem (eu sau ceilalți, nu prea contează), le disecăm cu bucurie, împărțind roluri și etape, și despre care nu mai vorbim niciodată. Parcă le-am epuizat în convorbirile acelea preliminare, nu mai e necesar să le și înfăptuim. A le aduce din nou în discuție e o greșeală fundamentală, care duce la ruperea relației cu prezumtivii parteneri, la ștergerea ei definitivă. «Ce mai vrea și francezul (sau elvețianul?) ăla, de ce tot insistă? E suspect…» Și gata. Rare sunt relațiile care rezistă la uzura timpului. De aceea îmi fac atâta plăcere scrisorile dumneavoastră.
Ei, domnule Noël, uite că până și noi doi ne-am rătăcit și nu ne-am mai intersectat în lumea asta agitată, oricât de multe afinități am avut (și sunt sigură că mai avem încă). Ce n-a reușit să facă Lisa, care încerca să ne împiedice să comunicăm, au înfăptuit anii. Nici nu mai țin minte cine n-a mai răspuns la ultima scrisoare a celuilalt. Oi fi fost eu? Posibil, căci nu doar că eram extrem de nerăbdătoare în anii aceia tulburi, ci eram copleșită de noianul de lucruri, informații și evenimente pe care nu le stăpâneam. De pe atunci, planurilor mele le-ar fi trebuit zile de treizeci de ore, ca să se realizeze într-o măsură de care să fiu mulțumită. Și știți ceva? Deși tot triez lista aceea, mai am și azi momente în care mă simt legată la mâini și strivită implacabil, cu ochii deschiși, ca să fie totul mai crunt și mai clar. Am pierdut multe relații, de-a lungul anilor, pentru că n-am crezut în perenitatea lor. Pentru că n-am avut încredere în mine, sau în ceea ce îmi va aduce ziua de mâine. Am pierdut oameni, am greșit renunțând, dar țin minte foarte exact momente și persoane care m-au marcat, sunt vii în mine idei și surâsuri, așteptări și descoperiri. Și vă sunt extrem de datoare, pentru doza de claritate pe care, în scurt timp, ați reușit să o suprapuneți peste nebuloasa prin care vâsleam. Așa e, nu eram pregătiți pentru libertate, veneam cu toții dintr-o realitate a suspiciunilor și a tăcerii, în care cercul celor în care aveam încredere nu-și merita numele, căci conținea doar câteva puncte – persoane dragi pe care speram că putem să ne bizuim. Simțeam că ne pândesc la tot pasul colții realității și nu puteam crede în proiectele care sunau (prea) frumos. Și e oare altfel acum? Pentru noi și pentru restul omenirii? După cum afirmă jurnaliștii, stăm din ce în ce mai rău cu adevărata comunicare. Iar noi, românii, suntem, după cum o declară statisticile, cei mai triști cetățeni ai U.E. Oare de ce?, ați putea spune. Și de ce nu?
Mă bântuie încă, după atâția ani, cele scrise de dumneavoastră…
Îmi spun că nu sunt departe de a fi ales locul (cosmic? geografic?) ideal pentru noul meu cămin. «Sudul Franței» mi-a sunat întotdeauna apetisant… și iată că sunt aici! La mai puțin de o oră și jumătate de Toulouse. În plus, Spania – alt tărâm de vis unde am fost deseori, începând din 1965 – e aproape, și e o țară de care nu mă satur. Unii îmi spun că am origini berbere (s-ar putea, la cât îmi place să călătoresc). Mă apropii oare, puțin câte puțin, de strămoșii mei îndepărtați? În orice caz, am amici foarte buni în Catalonia. Și în Portugalia, unde voiam să mă stabilesc, înainte ca România să îmi întindă brațele.
Pentru moment, sunt ocupat să savurez plăcerea de a trăi deoparte, sus, în ultima casă de pe culme. Niciun autobuz. Școala primară (și liceul) sunt la Tarascon. Niciun magazin (s-ar părea că în satul vecin vine un băcan, în fiecare miercuri dimineață), dar o capelă, dedicată lui St Roch, și o cabină telefonică (plus o cutie de scrisori, să nu exagerăm…). În fiecare după-amiază fac patru kilometri ca să merg până la poștă: țin la asta, căci astfel mă mențin în formă. Nu am (încă?) televizor, dar am un radio. Trebuie să ascultați emisiunea «Rien à cirer» de pe France-Inter, cel puțin duminica, între orele 12 și 13, ca să simțiți acest faimos spirit francez, un amestec echitabil de umor și causticitate. Acum ascult France-Musique. Cele două se completează, și apoi mai există și France-Culture… În plus, am CD-uri și casete audio, un vechi Walkman și un CD-player, foarte multe cărți și o grămadă de pagini din «Le Monde», necitite încă, deci sunt mulțumit. Iar ieri, un prieten (care a stat o vreme în cabana mea din Elveția) mi-a adus, pe lângă niște sticle de vin vechi, câteva volume la care țin mult, magnetofonul și (n-o să ghiciți!) uneltele de grădinărit ale părinților mei. Am o colecție întreagă de semințe, din peregrinările mele exotice, pe care mi-ar plăcea să le văd crescând. Odată cu sfârșitul unora dintre iluziile mele.
Mă tot gândesc că ar fi cazul ca (din ce în ce mai) mulți francezi (englezi, irlandezi etc.) să învețe să fie mulțumiți posedând din ce în ce mai puține bunuri. Și ca românii (și ceilalți «estici») să devină conștienți de bogățiile nebănuite pe care le au și care sunt neprețuite. O spun și nu obosesc să o repet, mai ales pe la voi, că e dificil să fii sărac într-o țară bogată (în Elveția, de exemplu). Și că, dacă ești condamnat să trăiești cu puțin, atunci măcar să fie într-o țară ca România, unde majoritatea e mulțumită cu puțin. Da, dar din păcate cei mai mulți oameni se dau peste cap, pretutindeni, ca să posede din ce în ce mai multe. Mai multe decât vecinul, în orice caz. Și ajung să își neglijeze bogăția, dacă ea nu le permite să îi strivească pe ceilalți. Ieri, la radio, o femeie spunea că pentru a suporta lipsurile ai nevoie de o anumită cultură. A fi sărac și incult înseamnă a te simți inferior, umilit, și a încerca, de cele mai multe ori cu disperare, să salvezi aparențele aruncând un văl peste ceea ce crezi că e rușinos: sărăcia. Pe când privațiunile, atunci când sunt alese și asumate… Mă întreb dacă nu cumva acesta este țelul vieții mele de mâine. Uitați, într-o zi i-am explicat fiicei prietenei mele cât de bine e să respiri parfumul trandafirilor care îți fac cu ochiul dincolo de gard: e o plăcere, și e gratuită. Mai mult, ieri seară l-am sunat pe fratele meu mai mic, director la o importantă societate elvețiană din Lyon. «Sunt dădaca», mi-a răspuns o voce de tânără fată. «Cei mari sunt la operă». Eu unul însă n-am nevoie, serile, de altă muzică în afară de cea a cucuvelelor. Știu că pe la voi se spune că aduc ghinion – tot ce se poate, deoarece (se pare că) ele împart norocul și înțelepciunea în Franța. Și ce bine că n-am televizor, căci astfel am timp să petrec momente unice, dimineața și seara, admirând culorile focului din șemineu – singura sursă de căldură din căsuță. Poate că flăcările mă încântă și pentru că mi se datorează: eu sunt acela care culeg lemnele, din pădurea alăturată. (V-am trimis deja o fotografie, sper că ați găsit-o elocventă.) Iar vinul pe care îl beau e mai savuros decât în orice bar dintr-un mare oraș, căci eu sunt cel care îl aduc, din Tarascon – aflat la opt kilometri distanță și mai aproape de lume cu 300 de metri (altitudine) decât refugiul meu –, pe portbagajul bicicletei mele.
Mă bucur să știu că ați pus pe peretele camerei dumneavoastră din Sélestat poza focului meu, alături de cele de acasă, care vă sunt cu siguranță extrem de dragi. Dacă o imagine ne spune ceva, dacă ni se potrivește, e reconfortant să o avem aproape, la nevoie, să ne încărcăm bateriile privind-o. Curios (sau nu), în sufrageria mea, deasupra vechiului aparat de radio (primul – cu baterii – cumpărat de mine în 1957 și oferit apoi mamei), domnesc două fotografii din Cicârlău.
Ah, domnule Noël, optimismul dumneavoastră incurabil în ceea ce ne privește! Oare mai e același și azi? În caz că ne-ați mai urmărit destinul, evident. În anii în care ne-am intersectat în Maramureș, părea că în ciuda ieșirii noastre providențiale, dar neîndemânatice, din vechea realitate a suspiciunilor și a tăcerii, vom ajunge la limanul unei lumi pe care nu aveam cum să o construim altfel decât cu mult mai bună decât precedenta. Naivitatea și entuziasmul musteau și nu ne lăsau să percepem miasmele pervertirii. Și acum? Răspunsurile par și mai departe, pervertirea însă… Nici măcar nu știu dacă ați mai revenit de atunci în România. Oare ce-ați spune? Cum ați cataloga-o acum? Oare cât sunteți de dezamăgit pentru că ne-a subjugat până și pe noi consumismul vestic? Câte dintre bucuriile simple pe care le-ați apreciat în țărișoară, în primii noștri ani de (fâșii de) libertate, mai există, nepervertite? Nici măcar bunicii nu mai sunt cei de altădată și nu mi se pare că actualii bătrâni sunt mai informați sau mai înțelepți decât aceia ai copilăriei și adolescenței mele. Și nu doar pentru că, maturizându-mă, îi privesc mai critic pe vârstnici. Caut, aștept înțelepciunea, ar fi atât de convenabil să o pot urma, să existe cineva care să aibă măcar răspunsurile esențiale! Ca noi toți, însă, cei mai mulți dintre concetățenii mei care s-ar cuveni să fie înțelepți sunt dezinformați, neadaptați, asistând debusolați la prăbușirea reperelor vechii lor lumi (fie ea de carton sau de oțel) și pietrificându-se, înspăimântați de golul care nu vrea nicicum să se umple cu principii solide și cu adevărate valori. Protestând anemic, dar acceptând impostura, supraviețuind și atât. Cu toate astea, încă n-aș închide după mine ușa, stingând lumina, câtă mai e. O las deschisă, nu din nostalgie, ci prețuind amănuntele pe care le-ați văzut și dumneavoastră și care ne fac să iubim aceleași teritorii și trăiri. Mai sper în tineri, chiar și atunci când încă au nevoie de răspunsuri. Și cred că până la urmă vom zidi (până și) pe aceste plaiuri, la temelie, o înțelepciune comună.
Ați ajuns la senectute, domnule Noël, și nu știu cum (și unde) v-au transformat anii, însă îmi imaginez că aveți răspunsurile pe care le aștept, iar uneori port cu dumneavoastră conversații interminabile – imaginare, dar atât de pertinente! – despre toate lucrurile care contează. Câteodată polemizăm, căci știu ce mi-ar spune realismul dumneavoastră vestic, incapabil să accepte meandrele concretului mioritic (citat din clasici…). Într-o privință, însă, aveți perfectă dreptate, dumneavoastră și femeia aceea de la radio: e mare nevoie, în lumea noastră, de o cultură a lipsurilor. Și de o redescoperire a bucuriilor aparent mărunte, dar atât de necesare! A unui petic de cer, a acestei clipe unice, a acelui surâs. A nebănuitelor bogății.
