Nicolae Manolescu 
28 aprilie
Un jurnal are tot atâta valoare câtă are omul care-l scrie.
10 mai
Jurnalul e totdeauna fragmentar: nu poate „acoperi” întreaga suprafaţă a existenţei, nici a unui an din ea, nici a unei zile, nici a unui singur şi infim minut. Unde am citit asta? Nu mai ţin minte, dar îmi place. După cum, dacă nu l-ar fi folosit Ionesco, mi-ar fi plăcut să pun eu titlul Journal en miettes. Firimiturile sunt limbajul oricărui jurnal.
27 mai
Din Edward O. Wilson, sociolog american, o revistă spicuieşte următoarele reflecţii: „Oamenii de ştiinţă nu descoperă pentru a şti, ci ştiu pentru a descoperi. Această inversare a scopului este mai mult decât o caracteristică, ea constituie însăşi esenţa problemei. Umaniştii sunt şamanii tribului intelectualităţii, oameni înţelepţi care interpretează cunoştinţele şi transmit folclorul, ritualurile şi textele sacre. Oamenii de ştiinţă sunt cercetaşii şi vânătorii acestui trib”. „Omul de ştiinţă este fratele prospectorului şi al căutătorilor de comori.” „Instrumentul cheie al imaginaţiei creatoare ese analogia. Hideki Yakawa, care a reflectat asupra acestei chestiuni vreme de 40 de ani, în timp ce studia forţa de legătură nucleară, oferea următoarea explicaţie: «Să presupunem că există un lucru pe care cineva nu-l poate înţelege. Se întâmplă însă ca persoana respectivă să observe o similaritate dintre acest lucru şi altul, pe care-l înţelege foarte bine. Comparându-le s-ar putea ca el să ajungă să înţeleagă lucrul pe care nu fusese capabil să-l înţeleagă până atunci. Dacă această înţelegere se dovedeşte corectă, iar până atunci nimeni n-a reuşit să explice astfel lucrul cu pricina, el poate pretinde că gândirea sa a fost cu adevărat creatoare». Ne întoarcem în acest fel la originea comună, umană, a ştiinţei şi artei. Inovatorul caută comparaţii pe care nu le-a mai făcut nimeni înainte.”
8 iulie
Răsfoiesc o culegere de Cugetări şi aforisme scoase din Titu Maiorescu. De când avem noi tradiţia maximei? Cioran spune undeva că n-a vrut să publice, în Franţa, o carte în titlul căreia să apară respectivul cuvânt, din teama de prestigiul maximei la francezi, şi a preferat s-o intituleze Syllogismes de l’amertume. Cred că primul care a scris aforisme la noi (sau, cel puţin, le-a publicat sub acest nume, în 1868) a fost Maiorescu. Aveam, e drept, dintotdeauna proverbele: aforisme populare, anonime, şi exprimând o experienţă obştească.
Pe seară, pun din nou la picup Sonatele 1 şi 3 pentru vioară şi pian de Beethoven (cu Oistrah şi Oborin) care-mi plac acum la fel de mult ca 5 şi 8 (de care nu mă satur niciodată), după ce ieri le găsisem inferioare. E, în toate, aceeaşi alternare subtilă de tristeţe reţinută, în părţile lente, şi de spirit jucăuş, voios, haydnian, în allegro-uri. Puritatea lor melodică mă duce cu gândul la limba lui Cioran, atât de clară, încât pare foarte, foarte la îndemână (despre aforismele din Précis de décomposition un prieten francez i-a spus totuşi că sunt scrise într-o franceză de venetic!) De la Cioran sar din nou la Maiorescu în care (coincidenţă!) am citit azi dimineaţă: „Ce liberal e Beethoven în orchestraţie! Tot instrumentul e întrebat să-şi dea părerea şi reproduce pe răspunderea sa ideea principală. Ideea principală câştigă astfel o varietate de feţe originale, e când sublimă, când burlescă, când tristă şi când voioasă, şi în impresia totală rămâne o lume armonică aparte, adevăratul humor al omenirii…” Extraordinară ideea finală (fiind vorba de simfonii şi concerte) şi nu ştiu cât de maioresciană…
[din volumul „Povești pentru oameni mari”, Editura Mașina de scris, 2011]
Volumul „Povești pentru oameni mari” (Editura Mașina de scris, 2011) poate fi achiziționat de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti.
