Horia Blidaru 
Dragoste alsaciană (IV)
Plângea cu lacrimi mari, hohotind din capul pieptului, simțind că nu are aer, așa cum plâng cei mai necăjiți oameni din lume, așa cum plânsese numai după înmormântarea tatălui ei, nu la ceremonie, ci după, poate la o lună, când realizase, subit, că l-a pierdut și, mai grav, că i-a greșit și că el nu va mai putea ști cât de rău îi pare. Dar, mai ales, plânsese pentru că nimic nu mai putea fi reparat.
Încercase să aducă, odată, vorba cu Walter. Sever, fratele cel mare, o pusese la punct fără să-i asculte gândurile până la capăt: ”Ți-ai făcut-o cu mâna ta. Orice altceva decât să mergi înainte pe drumul pe care ți l-ai ales te va compromite și va dezonora familia. Asta vrei?” Nu, nu putea să vrea asta, pentru că alta era rațiunea ei de-a fi: cloșca perfectă. Pentru asta o pregătiseră, asta voiau de la ea toți – părinți, bărbat, copii.
Vocile fetelor se auzeau până la ea. Simți că le urăște energia, apoi i se făcu milă de ele. Vor avea aceeași soartă: o educație ca la carte, o iubire imposibilă, o căsătorie, iar ea le va vizita, le va legăna pruncii, care vor crește, la rândul lor, cu o educație ca la carte… Poate, cu un dram de noroc, se vor căsători din dragoste. Ca ea.
Zâmbi tristă, ștergându-și lacrimile și nasul cu dosul palmei, ca atunci când era de-o șchioapă și o mustra guvernanta. Își vârî fața în apă, ținându-și răsuflarea. Îi făcea bine, îi lua tensiunea din tâmple, simțea că ochii i se dezumflă. Îi deschise și-și privi mirată coapsele durdulii de pe acum, sânii mici și căzuți, sfârcurile mari, maronii, amplificate dizgrațios de mișcarea apei. Trase aer cu sete, lăsându-se iar pe spate. Își întinse genunchii și rămase așa, privind fix tavanul pictat în azuriu, cu motive florale aurii.
– Matilde! Fata intră și se așeză pe un scăunel în spatele ei. Începu să o frece mecanic pe umeri. Cântă-mi ceva, Matilde! Fata lălăi un cântec țărănesc, ceva cu vrăbii și culesul viilor și iubitul așteptat să vină pe înserat. N-avea voce Matilde și își bătea joc de masaj. Ajunge!
Se lăsă ștearsă cu ștergarul aspru mai întâi, apoi cu cel moale, se tolăni în halatul parfumat pe pat, în vreme ce fata-i aducea, pe rând, hainele din vreme pregătite pentru concert. ”Toanta își închipuie că mă îmbrac de pe acum?!”
– Matilde, domnul a venit?
– Nu, doamnă.
– Matilde?
– Da, doamnă.
– Ești concediată. Spune-i lui Virginie să vină.
– Dar, doamnă…
– Ieși!
Fata fugi pufnind în plâns. I se făcu milă de ea. Dar se simțea mai bine. Tâmpita! O să pună să o mute la curățenie. Rămase întinsă, fără nici un gând, cu privirea tulbure, cu genunchii strânși. După un timp, se ridică ostenită, se apropie de fereastră și se uită la curtea imensă, pustie. Copiii dormeau de prânz, servitorii se mișcau la umbră silențioși, oaspeții se găteau la casele lor, soarele nu se îndura să apună, iar bărbatul ei călărea cu fâșneața aia inconștientă. Poate au făcut popas la un izvor, poate i-a dat apă din palma lui, așa cum îi dăduse și ei cândva. Cândva. Tare de mult. Încercă să socotească acum câți ani făcuseră ultima plimbare călare împreună. Poate între nașterea lui Alphonse și a Annei-Marie? Degeneratul! Tatăl ei avusese dreptate! Bine, totuși, că n-a apucat să știe asta. Mai bine așa.
Virginie bătu sfioasă. Intră speriată, cu bonețica albă strâmbă pe cap: ”o proastă unsă”, gândi.
– Spune-i Matildei să-mi aducă apă rece! țipă acră.
O cloșcă bleagă, veghindu-și nătâng puii, în vreme ce cocoșul zburdă, incapabil să-și asume vârsta, statutul și datoria. Nicio responsabilitate, nicio misiune! Totul fusese doar vorbă, doar teatru ieftin. O amăgise. Nici măcar de iubirea promisă nu se putea ține. Nici măcar nu putea vorbi cu el despre toate astea: ar fi mințit-o atât de sincer și de lezat, încât ori s-ar fi milostivit iar de el, ori l-ar fi privit cu spaima tot mai frecventă pe care o simțea în fața furtului imens căreia-i căzuse pradă. Nu, nu era vorba aici de avere, nici de titluri, nici de domenii, nici de istoria familiei, nu, era vorba de timp, de anii ei furați, de trupul ei proaspăt pus să-i dea lui prunci în serie, de sufletul ei vesel silit să lâncezească pe domeniul lui, de visele ei irosite într-o iubire moartă prematur.
Bău apa și se lăsă îmbrăcată de fata care suspina încă. O mângâie ușor pe obraz și fata se înclină ușor, recunoscătoare. Biata Matilde, ce soartă o mai fi având și ea… (va urma)
