Flaviu George Predescu 
A venit vara. Aproape totu-i frumos. Ieri cea mai frumoasă mi s-a părut o imagine cu ploaie. Ploua. Sub un cireş, între betoane, doi oameni povesteau, iar unul părea îngândurat şi ţinea mâinile încrucişate. Unele fenomene de sorginte definit „naturale” dar şi altele, nedefinite, tot pur divine, dar consumate sub o altă formă, nu pot fi explicate şi te lasă cu mâinile încrucişate.
Mă gândeam, în timp ce mă uitam la ei, dacă poezia poate fi considerată o formă de lene a omului născut prozator. Decât să mai scrie un text lung care să ne convingă de ceva, omul şi-a asumat un mesaj mai scurt, concis dar cu un conţinut reflectoriu mai profund. De ce aşa? Tocmai pentru că, mai concentrat fiind, te îndeamnă să cauţi. De fapt cred că aceasta este şi definiţia profunzimii, o îmbiere la a căuta aurul dintr-o spusă. De ce oare? Poate de dragul căutării, poate pentru necesitatea convertirii acelui aur găsit în ceva care să ne suplinească o altă nevoie, în cazul sufletului o bucurie, iar material – poate ceva bun, de mâncare.
Scoşi dintr-un context sau din uniforma pe care o poartă, mulţi oameni sunt lipsiţi de luminozitate. Devin şterşi. Acest fenomen se întâmplă şi la nivel de masă cu pensionarii care, deşi activi din primii ani de viaţă, prin toate formele de şcolarizare, apoi profesional şi o bună bucată de vreme, în paralel, familial, devin brusc „nişte pensionari”. În engleză, una din forme este „retire”, care adaptat mot a mot înseamnă „retras”. Retras unde, ca să faci ce? Sunt oameni care pot accepta acest statut şi chiar se bucură de el, adică să stai acasă şi să trăieşti din acei bani pe care statul i-a pus de-o parte pentru tine încă de când erai tânăr şi în putere. Acest tip de „pensionari” este uşor detectabil încă din tinereţe, când vedem printre noi oameni care, deşi în putere fiind, nu simt să-şi lase amprenta pe socialul din care fac parte. Evită chiar şi roluri secundare sau terţiare pentru că nu sunt interesaţi să aibă o implicare activă, iar mulţi dintre ei nu se implică nici în influenţarea prin vot a macro sau micro deciziilor care îi privesc direct. N-au chef şi punct.
Totodată, există o categorie de oameni care plătesc riscurile şi eforturile l-a care s-au supus de-a lungul profesiei, fie fizic, fie nervos, fie „şi şi”. Oameni care, constrânşi de bolile pe care le-au căpătat prin stres, expunere la călduri prea mari, substanţe toxice sau alte condiţii vitrege, sunt nevoiţi să accepte o viaţă mai liniştită, ca o vacanţă mai lungă.
O a treia categorie de oameni este a acelor activi care ajung la pensie dar încă pot duce mult, atât psihic, cât şi fizic. Oameni care au demonstrat vivacitate şi spirit civic, întreprinzător. Pentru aceştia, societatea este obligată să găsească o formulă, deşi, de regulă, şi-o cam găsesc singuri, pentru că nu există motivaţie mai mare decât neacceptarea ideii de bătrâneţe şi eventual de inutilitate. Statul a încercat să îi ajute, dându-le posibilitatea să se reangajeze dar, aşa cum se întâmplă în multe domenii, au sărit să profite repede alţii de pe urma acestui beneficiu legal. Oportuniştii ţinteau să se pensioneze, ca să pună o grămăjoară de-o parte, şi să se reangajeze, răzgândindu-se şi considerându-se, totuşi, în putere. Atunci, statul a unificat venitul pe care îl încasa cineva de la el, ca stat, şi nu a mai dat posibilitatea ca oameni din acea categorie conexă să „căpuşeze” de la aceeaşi sursă. Limitele de vârstă au fost impuse pentru a da posibilitatea şi noilor generaţii să intre pe piaţa muncii, ele, noile generaţii, fiind un „bun” care aparţine vechilor generaţii. Opțiunea pentru privat a rămas oricând deschisă şi neconstrânsă legislativ.
În ceea ce-i priveşte pe scriitori, o bună parte cred că se află într-o a patra categorie. Sunt oameni care, dacă vor, pot avea autoritate şi în pijamale şi care nu pot fi asociaţi cu un loc anume sau cu o vârstă. Desigur, cu excepţia unora asociaţi cu crâşma, însă acest lucru este valabil pentru toate categoriile socio-profesionale, unde ştim că un nărav o ia, din punct de vedere perceptiv, înaintea oricărei alte trăsături.
Este poezia o formă de lene a omului înclinat să scrie mesaje mai lungi pentru a exprima trăiri sau este pur şi simplu un mesaj scurt, o minimalizare a prozei, făcută în mod voit, nu inconştient? E un gând care mă sâcâie şi pe care probabil îl voi dezvolta într-o altă scriere.
Există oameni care scriu bine, dar extrem de plictisitor. Chiar şi haiku-uri dacă ar crea, cred că ar fi „lungi” şi plictisitoare, în pofida respectării rigorilor de alcătuire. Alţii scriu tomuri, dar scrisul lor e limpede şi clar şi, mai mult decât atât, îţi dau de înţeles de la început că aşa cum forja sau chirurgia dentară nu e pentru toată lumea, aşa nu e nici cititul. Nu trebuie să te simţi nici jignit, nu trebuie să-ţi dea nici sângele pe nas de nervi şi nici să forţezi lucrurile într-o direcţie până la apariţia sentimentului cronic de repulsie.
Scriitorii sunt oameni şi ei. Exact cum întâlneşti oameni care te plictisesc din prima secundă sau cărora, poftim, respiraţia le miroase urât, pe care mutra, dar mai ales privirea, îi trădează, aşa sunt şi forme de scris, multiple, izvorâte din tipologii caracteriale multiple. Nu mi-aş permite să spun niciodată radical că omul îmbracă şi în fizionomie haina profesiei sale şi invers dar, cumva, lucrurile nu sunt departe de adevăr. Cam cum eşti sau ce faci, aşa e şi faţa pe care o ai.
Mulţi sunt uşor detectabili dacă ai o minimă şcoală a vieţii. Sunt însă unii care au abilitatea de a se preface. Oameni care se camuflează perfect realităţilor şi aparent nevoilor mediilor sociale din care fac parte şi care ştiu să-şi găsească „vehiculele” potrivite care să-i ducă spre îndeplinirea obiectivelor nerealiste pe care le au. Înzestrarea lor principală este de sorginte diavolească şi se numeşte capacitate de seducţie. Această capacitate nu este un dar de la Dumnezeu, ea este mai degrabă o abilitate învăţată şi pusă în slujba propriilor interese într-un mod foarte pervers. Cei care o posedă o folosesc în interes sexual sau pentru a dobândi putere, îşi „reglează fin” abilitatea de a seduce, chiar şi cu ajutorul sancţiunilor sau sfaturilor bine intenţionate pe care le primesc de la oameni. Comportamentul lor este de tipul „hai să te iau altfel” pe care îl foloseşte şi cel prins cu „dânsa în…”, dar şi cel care ţi se dădea prieten şi vede că te-ai prins de faptul că un cuţit pe care l-ai simţit în spate îi aparţine. „Te ia altfel”, adică încearcă declarat sau tot mişeleşte o altă variantă de a rezista social prin felul său reprobabil de a fi, care divulgat celorlalţi i-ar atrage marginalizarea publică, prin demascare.
Ţinând seama de faptul că scriitorul nu poate fi scos la pensie nici de tânăr, nici de bătrân şi că stilul lui poate fi căutat sau respins, el fiind un „capitalist” al sufletului, prin definiţie, atât mai are de scris: adevărul.
