Literatura de azi 
Când călătorul coboară pe drumul de la Orăștie are în față ochilor pitoreasca vale a Mureșului. Printre comunele așezate pe această vale se găsește și comuna Binținți, locul natal al lui Aurel Vlaicu (azi îi poartă numele). Cum intri în comună, se succed pe partea stângă: școala primară „Aurel Vlaicu”, biserica, monumentul eroilor, casa părintească a lui Aurel Vlaicu, iar în curte monumentul său.
Pe peretele dinspre șosea al casei se află o placă comemorativă. Casa e împodobită de jur-împrejur cu viță-de-vie, struguri-tămâioasă. Mă întâmpină domnul învățător Ștefan Popescu, tânăr prezentabil, soțul nepoatei lui Aurel Vlaicu. Dânsul mă conduce în casa în care a văzut lumina zilei cel dintâi zburător român. În prispă am văzut bicicleta și motocicleta lui Aurel.
Interiorul camerelor mobilate elegant m-a impresionat: arme de diferite feluri și din diferite timpuri (muzeu în miniatură); tablouri istorice: Avram Iancu, Horia, Cloșca și Crișan. Un tablou simbolic îl reprezintă pe Aurel Vlaicu, iar dedesubt un avion ale cărui aripi acoperă pe mama sa și pe tatăl său, părinți agricultori, dar fruntași ai satului Binținți, buni patrioți și gospodari chibzuiți. Tatăl său (Dumitru) a murit în 1918, iar mama sa trăiește (septuagenară).
Între timp sosește și badea Ion – fratele lui Aurel – venind cu un car cu fân. Este de o sprinteneală caracteristică olteanului.
– Dumneata ești fratele lui Aurel Vlaicu și tovarășul său nedespărțit în inventarea avionului?
– Eh! Răspunde el oftând, e vreme multă de atunci.
Avea să trăiască multă vreme badea Ion, așa cum am aflat dintr-o carte poștală trimisă de fiica sa, Aurelia Vlaicu, în 1972:
„În ziua de 18 iulie s-a stins iubitul meu tată Ion Vlaicu, pe când stătea de vorbă cu niște ofițeri de la Academia Militară… La înmormântare au venit aviatorii cu elicopterele și s-au lăsat în grădini…”
Gânduri bune trimise de Aurelia Vlaicu, din satul „Aurel Vlaicu”
Când sosește bătrâna din sat, mă invită să iau loc pe o bancă lângă monumentul lui Vlaicu, într-o grădină cu flori.
– Am venit să stăm de vorbă. Cunosc viața feciorului dumneavoastră, dar aș dori să aud din gura mamei sale amintiri despre dânsul.
Bătrâna, cu pleoapele lăsate ca ramurile unei sălcii plângătoare, începe să schițeze biografia marelui inventator român, luându-i „firul” de la examenul de admitere în liceul din Orăștie.
„…Acum, mamă, să vii întotdeauna pe la mine. Eu n-oi putea veni mereu, că mai am de grijă și altora, dar tu să te silești la învățătură, ai auzit?”
Bătrâna spune apoi că îl pasiona fizica și cum era prieten bun cu domnul Octavian Goga și cu toți ceilalți colegi de copilărie și de simțire românească. Era prieten și cu Marconi și că, dacă trăia, urma să se ducă la acesta – pentru că îl invitase să lucreze împreună.
– Și cum a început lucrul aeroplanului?
– Toată ziua se interesa de mașinării, îi plăceau mult. Odată vine vesel la mine, cu niște bani.
– De unde ai tu bani, Aurel?
– Mi-a dat primarul de la Mada, ca arvună, pentru un plan de moară pe care i-l fac eu…
Când a făcut „mașina” era cu frate-său Ion; au luat frânghii la ei și cai și s-au dus pe câmpia aceea… Au suit întâi pe sora lor și pe urmă s-a suit și el, Aurel. Caii s-au speriat, au rupt frânghiile și au fugit până nu s-au mai văzut.
Când el zbura, lumea îi făcea cu mâna și cu batista. Când s-a dat jos prin alte părți se strânsese lumea să pună mâna pe el, să vadă om îi ori ce-i, că nu mai văzuse nimeni o astfel de „mașină”.
Tatăl lor îi ocăra, că se țin de „drăcii” și mereu întreba de ei. Într-o zi vine la mine plângând:
– N-auzi, tu, Ană!.. A murit Aurel…
Atunci am plâns, mai plâng și acum…
Carte poștală trimisă bunicului meu de Aurelia Vlaicu, nepoata de frate a lui Aurel Vlaicu
– Oricât de mare ar fi durerea care v-a străpuns inima (+1913), dumneavoastră aveți mândria că ați dat României Întregite pe cel dintâi Erou. Aurel a vrut să dărâme zidul care despărțea pe frații de același sânge. De aceea Aurel al dumneavoastră nu e mort, el trăiește în sufletele tuturor românilor. Patria recunoscătoare v-a oferit omagiul binemeritat, iar de la Dumnezeu vă așteaptă răsplată veșnică.
*
După ce am mai văzut cu învățătorul Popescu diferite obiecte, am plecat. Bătrâna Ana torcea la fuior. M-a însoțit până la poartă, iar din grădinița cu statuia mi-a dăruit câteva flori pentru care i-am mulțumit.
Mi-am îndreptat pașii sfios, cu privirea pironită în țărâna Binținților și cu sufletul recules, proslăvind în eul meu pe Eroii neamului care s-au consacrat prin tenacitatea depusă în slujba Idealului…
Dormi în pace, Martir al României Mari! Memoria ta rămâne vie în sufletul poporului român care te va transmite posterității cu cunună nevestejită, iar Carpații te vor purta de-a pururi pe umerii lor!
Florian Stănescu, Jurnal
(fragmentul a fost dăruit revistei Literatura de azi prin amabilitatea doamnelor Emilia Stănescu, fiică, și Mădălina Pavăl, nepoată; fotografiile sunt din arhiva autorului, domnul Florian Stănescu)
